Ion Marin: TAPISERII ÎN CUVINTE, DE NEGOEȘTI

 

Cer îngăduința ca până se va mai limpezi fierberea de după alegeri și se va depune în vreun fel torohina, cum se mai spune boștinei pe la mine la Bucu, eu să vă ofer în acest colț de pagină niște cronici despre cărțile ce mi-au fost oferite de prieteni și cunoscuți ai mei la acest din urmă târg de carte de la Romexpo, luându-mi libertatea de a strecura niște vorbe și despre autori așa cum îi cunosc personal ori prin prieteni și apropiați.

 

Încep cu o carte despre a cărei autoare știam doar că este soția distinsului meu coleg Jan Andreiță, cel care în urmă cu vreo câțiva ani mi-a adus un imens volum cuprinzând doar o parte din bijuteriile sale gazetărești adunate în ani de trudă pe ogorul scrisului, nu doar jurnalistic, el fiind un cărțaș de travaliu, dar și un poet asupra căruia fâlfâie adesea aripa Pegasului de geniu. Acum, la lansarea cărții doamnei sale, nume reputat în arta tapiseriei, dar și diplomat de carieră, cu misiuni la Roma și Paris, virtuoasă și în arta scriitoricească, deja cu o operă cuprinzătoare, eu m-am nimerit întâmplător, mai dând o raită pe la editura lui nea Fane Dulu, unde mi-a apărut volumul ”Adevărul și corupția”, și care se vede că anul acesta a dat lovitura, gândindu-mă că a republicat ediția completă a teatrului doamnei Ecaterina Oproiu, ca și volumul 2 din mult comentatele, să nu spun contestatele, încă, ”Adevăruri necesare” și altele, între care desigur și cartea doamnei Lia-Maria Andreiță, intitulată ”Fântâna cu lacrimi” . Din capul locului spun că am fost captivat de țesătura povestirilor, fiindcă așa ceva este cartea, o culegere de povestiri, nu mică, volumul ducându-se spre trei sute de pagini și spun asta nu spre a face o legătură facilă cu arta tapiseriei în care doamna Andreiță a excelat, având, între altele ”personale” la Viena, Paris sau Veneția, dar și fiindcă acesta este simțământul pe care ți-l lasă înșiruirea de cuvinte puse acolo unde sunt cerute de mesajul lor, sau poate dimpotrivă sensul este ce-l ce le cere și altele nu pot fi acolo. Așa se face că deși abilitatea sau îndemânarea îmbinării lor este același, unitatea stilistică, să spun ca la școală, este incontestabilă, ai impresia că este cu totul alt autor cel ce a scris povestirea autobiografică ”Mitu”, ducându-te cu gândul la un autor din stirpea lui Agârbiceanu sau Slavici, deși e vorba de alt spațiu, alt topos și alt veac, de câmpia dunăreană și de oamenii săi, în vremuri destul de apropiate, în care inefabilul și tandrețea amintirii nemediate lasă loc și amărăciunii încă nedigerată până la capăt, din timpul colectivizării forțate, în vreme ce ultima dintre ele, ”Vacanță la Neptun”, este o nuveletă modernă cu amestec de suprarealism sau mai bine de realism magic și umor inanalizabil, o scriitură ce dă clasă sforțărilor de postliteratură, fiindcă autoarea are știința, sau mai bine spus, arta spunerii, repet, cu aceleași mijloace neostentative, dar și a încastrării acelui medalion ce dă strălucire întregii compoziții și o fixează peren în propria-ți memorie afectivă. Dacă în povestirea inițial citată rămâi cu povestirea în povestire despre cele trei rațe furate de ”hoții oficiali” și duse la țiitoarea, tot oficială, Dodoaca (și numele sunt mereu bine alese, deși par să fie cele reale) sau delicata evocare, autobiografică, susținută de date și nume din actele de stare civilă, a mărțișoarelor oferite de învățătoare și apoi de tatăl copilei, în cea de-a doua pomenită de mine, deși ar merita toate să fie amintite, ultima din carte, sunt întărite tușele de culoare asupra povestitorului neobosit despre armoniile Palatelor împăraților chinezi, ce o facinează pe o ascultătoare cu ochii lui verzi ca de jad, cum altfel. Asta fiindcă tocmai spuneam că nimic nu-i aruncat pe pânza poveștii la întâmplare, într-o doară, însă mâna artistului, gheara leului, ce pare să umble singură, cu instinctul înșiruirii în buricele degetelor, arată că nimic nu este forțat, toate vin de se așează firesc în albia povestirii, spunerea fiind exact din materialul ce acolo se potrivește și niciunde în altă parte. Și apoi mai este ceva, căci par toate spuse la gura sobei, cum poate că și există una la Negoești, unde au și fost scrise în decembrie anul trecut, ianuarie și februarie, anul acesta, dintr-o suflare, fiind aici o umbră de tainic așa cum răzbate, bunăoară, din paginile imensului Caragiale în ”La hanul lui Mânjoală”, la fel cum și de la fulguranta întâmplare cu cele trei țigănci îți fuge gândul spre Eliade, toate zămislite dintr-o boare a inspirației, indefinită, de felul celei care a rămas în urma Ozn-ului pe care ești convins că cei doi scriitori l-au văzut în acel sejur de poveste la Neptun, deși ei înșiși nu par convinși. Așa cum îmi vine să cred, poate, nici autoarea nu este convinsă că este un atât de mare prozator precum este.

 

Distribuie prietenilor
  1. PS. La urmă am văzut că volumul este însoțit și de o prefață a maestrului Titus Vâjeu, pe care mărturisesc că n-am citit-o, la fel cum n-am citit nici aprecierile altor exegeți de specialitate care poate că sunt mai la obiect, dar zic acum la final că este o carte ce merită citită cu un ochi simplu, doritor de priveliște și atmosferă netrucată, din doască în doască, întocmai ca o poveste de iarnă despre zăpezile d’antan, cum chiar există o secvență. Dar, hai că alunec iar în altă cronică, cu toate că nu este acest gen pentru mine nici măcar un violon d’ingres și mă opresc, deși chiar merită!