Lucian Avramescu: Treziți-vă voi arbori ai neantului înflorit

 

Mi se părea că sunt trist, mi se părea
Că salcâmii vorbesc cu mine în somn și eu le strig
Treziți-vă voi arbori ai neantului înflorit, iarna se năpustește peste voi

Mi se părea că sunt viu, că strâng de pe jos, ca o măturăreasă,
Vorbele mele de iubire, toate risipite ca niște frunze toamna,
Ruginite sunt și nu mai știu lângă poalele cărei
Făpturi îngerești le-am rostit pe vremea când vocea mea
Se specializase în șoapte,
Urlam rar, la lună și la lupi, întrecându-i,
Și la pietre mă răsteam uneori până când pietrele, pline de iubire, începeau să râdă

Mi se părea că plouă strașnic afară,
Iar ploaia de tristețe plângea, cum să plângi de tristețe
Când doar de bucurie ne e dat să plângem
Doar de bucurie plângem, ce naiba!

Dușmănos, trupul meu îmi rupe de la gură cuvintele,
Irod îmi omoară copiii nou născuți ai vorbelor
Pe Iisus îl caută, pe Iisus care e ba nume propriu, ba verb bun de

Răstignit pe cruce,

Substantivele sunt spintecate, iezi în abatoare, creionul mi-e rupt înainte de a scrie,
Gura mi-e pocită de fulgerul care lovește ca un boxeur

Mi se părea că sunt
Mi se părea că voi fi
Plânsul se ținea departe ca o jivină care atacă prin surprindere
Dacă nu pot vorbi dați-mi voie să latru
Câinii au privilegiul haitei, eu singur pot imita haita
Prin sângele care curge abundent,
Prin fisurile armurii mele, printre coastele care au pierdut
Respirația de a spune

Mi se părea că sunt trist, mi se părea
Că salcâmii vorbesc cu mine în somn și eu le strig
Treziți-vă voi arbori ai neantului înflorit, iarna se năpustește peste voi
13 decembrie 2020, Sângeru