Luiza Rădulescu Pintilie: COLINDĂM, DOAMNE, COLIND…

 

Mai ales când se apropie Sărbătorile, ne așezăm în rugăciuni nemărginita dorință ca Dumnezeu să ne dea cele mai diverse lucruri, părându-ni-se că numai astfel ne-am putea bucura de viață și uitând că Dumnezeu ne-a dăruit, chiar dintru început, viață spre a ne putea bucura de toate lucrurile.
Ne îndreptăm și acum înspre sărbători, iar grăbitei treceri a timpului îi adăugăm și noi povara nerăbdării căutărilor, a așteptărilor, a mărturisitelor ori numai a gânditelor dorințe materiale, sfârșind cel mai adesea obosiți în nemulțumirea, în frustrarea și în înlăcrimarea neputinței bănești de a le aduce împlinire pe măsura strălucirii, a valorii și-a falei pe care le visăm.
Fără a ne mai putea bucura, apoi, îndeajuns de daruri ce sunt, în simplitatea, în firescul pe care părem a nu le vedea și-n înțelesul pe care-l ignorăm, cu mult mai de preț: ceasurile de tihnă ale familiei ieșite din vâltoarea vieții de fiecare zi și adunate în jurul mesei cu bucate de sărbătoare, mirosul crengii de brad aduse înăuntru spre a primi podoaba bomboanei poleite ori a unui înger cu aripi din paie, mulțumirea împăcării cu sine și a găsirii drumului de pace și liniște spre cei din jur, toată slava cerului coborâtă, treaptă cu treaptă, pe scara de argint a smereniei și-a bucuriei cristaline răsunând din glasurile colindătorilor ce aduc „ziurel de ziuă” și dalbe flori pe la casele ce și-au deschis porțile și și-au luminat ferestrele. Și se spune că anul va fi bun doar pentru aceia care se lasă colindați, iar lumea însăși se va umple de rele când nu se vor mai auzi, cântându-se, colinde pentru roadele câmpului, pentru belșugul caselor, pentru sănătatea și fericirea gazdelor, pentru floarea pomilor.
Născute în pridvoarele bisericilor, cântate începând de la răsărit ca să strângă în ele toată lumina cerului, desferecat, după vechi credințe, de la Crăciun până la Bobotează, cântecele colindătorilor răsuna-vor, în curând, pe ulițele satelor, pe scările blocurilor, în înghesuiala autobuzelor, umplând văzduhul și inimile ce se lasă deschise. UNESCO a așezat, deja, colindul românesc în patrimoniul cultural al umanității. Dar dacă, la sărbătorile care se apropie și la cele de peste ani, vor rămâne tot mai puțini colindătorii și deopotrivă noi, cei bucuroși să le primească urarea ca pe o binecuvântare, amăgiți mereu de iluzoria și obositoarea căutare a unor daruri mai de preț, tot se vor pierde în uitare colindele, tot vor rămâne neîmbobocite, a primăvară, dalbele flori și adumbrite în întuneric zorii de zi. Și deodată cu toate acestea, însăși viața noastră va pierde ceva din sărbătoare, din bucurie, din înălțare, din credință și din rugă.
Publicat în Ziarul Prahova.ro