Prof.univ.dr. Eugen Blaga: Crime de ieri și de azi

Lumea intelectualității române a înregistrat nenumărate destine tragice. Unele au fost reținute de memoria colectivă, altele au fost uitate. Uitate chiar și de cei care, intelectual, dar și profesional, și-au tras rădăcinile din ceea ce au creat aceștia. Multe dintre destine au fost spulberate, distruse de vremurile cumplite care s-au abătut, ca un blestem, de fiecare dată,  asupra intelectualității. Altele s-au stins singure în uitare, în exiluri autoimpuse sau impuse de alții. Cele mai zbuciumate destine au fost, însă, ale acelora care au sfîrșit uciși sau ale celor care au ales calea suicidară pentru a se feri de distrugerea ce li se pregătea, mult mai gravă chiar decît moartea, nu numai a lor, ci și a familiilor. Au fost intelectuali care au ales moartea cu convingerea că nedreptatea ce li se pregătea lor și țării era de nesuportat, iar, dacă li s-ar fi cerut ca în schimbul vieții să cedeze prin compromisuri, ar fi ales tot moartea.

Sociologul și filosoful Petre Andrei a fost aproape uitat. O universitate din Iași îi mai poartă numele, în analele Academiei Române figurează ca membru, deși a obținut acest meritat loc postum, abia pe la începutul anilor 90, cursul de „Sociologie generală” mai este încă recomandat, uneori,  în facultățile de sociologie și …cam atît.

Lumea l-a uitat, deși „Sociologia cunoașterii și a valorii”, „Filosofia valorii”, „Fascismul”, „Sociologia generală”, apoi cele peste 40 de studii și articole, 25 de recenzii, 35 de conferințe, trei rapoarte de legi și peste 70 de discursuri parlamentare, toate acestea pînă la vîrsta de doar 49 de ani, au zguduit, la vremea lor, lumea științifică și nu numai.

Astăzi lucrările profesorului au, pe lîngă certa valoare științifică, și o extrem de puternică valoare documentară pentru cei ce se învrednicesc să mai cerceteze istoria sociologiei românești.

Dar nu despre aceste valențe ale operei lui Pentre Andrei ne-am propus să scriem în acest modest remember.

 

Puțină lume, puțini studenți în sociologie cunosc sfîrșitul dramatic al vieții marelui om de știință. Legenda, ca orice legendă, cea care a circulat în memoria colectivă, cu greu poate fi schimbată. Și, pentru a elimina, chiar și acum, orice ambiguitate, trebuie să spunem chiar de la început că Petre Andrei, în realitate, a fost ucis, tocmai prin aceea că, hăituit, a fost determinat să se sinucidă. Sinuciderea s-a produs în condiții speciale de maxim dramatism și într-o epocă istorică în care cei care nu aderau, cei care se opuneau unor curente politice sau extremiste ale vremii, cei care înțelegeau naționalismul pozitiv ca o necesitate istorică pentru țară au fost prigoniți, iar cei mai vocali au sfîrșit sfîrtecați de gloanțele legionare.

Momentul în care Petre Andrei și-a decis sfîrșitul s-a petrecut în aceeași perioadă în care Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Armand Călinescu și alți intelectuali de marcă și oameni politici au sfîrșit.

Cariera lui Petre Andrei a fost una de excepție. Provenit dintr-o familie săracă, a obținut o bursă de studii liceale, apoi o alta universitară, ca apoi să continue să studieze la Leipzig și Berlin. Întors acasă, este numit profesor la Facultate de litere și filosofie a Universității din Iași, la catedra de sociologie, unde urmează a fi și decan. Intră în politică de partea Partidului Național Țărănesc, este desemnat apoi subsecretar de stat la educație, apoi ministru la același minister. Deputat cu o activitate prolifică. A inițiat legi care au schimbat pozitiv școala românească.

Sociologul și profesorul ieșean Doru Tompea, cel care a contribuit, mai mult decît oricine, la readucerea în actualitate a vieții, dar și a operei sociologice și filosofice a lui Petre Andrei, scria, într-o excelentă exegeză, despre destinul tragic al acestuia, despre capacitatea de premoniție și anticipare a evoluțiilor sociale și politice din țara noastră, atunci cînd a vorbit despre cele două regimuri totalitare, fascismul și comunismul, care vor distruge personalitatea umană, mai ales că în epocă nu existau la acea oră decît două modele. Cel al Lui Mussolini și cel al lui Stalin.

Tocmai de aceea, Petre Andrei a fost „condamnat” de legionari laolaltă cu Vigil Madgearu și Nicolae Iorga. Și, pentru a nu cădea în mîna celor care urmau a-l lichida în fața familiei sale, a ales „eliberarea și descătușarea prin suicid, la 4 octombrie 1940, cînd legionarii au năvălit în casa lui de pe strada Lascăr Catargi din Iași.

În prezența călăilor și sub presiunea pistoalelor, a legionarilor ce răscoleau casa în ziua de 4 octombrie 1940, între orele 9 și 13, era întreaga familie. Soția și cei patru copii. Mai erau doar cîteva momente pînă cînd bărbatul urma să fie luat și apoi executat. Scumpa lui soție își frămînta mîinile. Copiii cei mici nu înțelegeau nimic. Celor mai mari li se citea îngrijorarea, teama, disperarea, pe față. Tatăl lor era încă tînăr. Avea doar 49 de ani. Fusese adorat de soție, de copii, de prieteni, de colegi, de studenți, de toți cei care i-au stat aproape în Parlament, în Universitate, de toți cei care l-au ascultat și au acceptat să-l înțeleagă și să-l creadă.

Petre Andrei știa că, dacă va fi luat, va fi ultimul lui drum, că, asemenea altora, va fi lichidat și apoi aruncat într-o gară pe un peron, sau, poate, într-o pădure, unde trupul i-ar fi fost batjocorit, iar memoria i-ar fi fost, pentru totdeauna, murdărită de cei care l-au condamnat. Și atunci a decis. S-a așezat pentru ultima dată într-un colț al încăperii și a scris o ultimă epistolă copiilor lui. O scrisoare cît un testament. O scrisoare ce nu-și dorea să ofere justificări, pentru că nu erau necesare, ci doar să îndemne copiii să creadă că nu fuge de judecată, că nu a prigonit pe nimeni, iar atunci cînd vor fi maturi, să-i cerceteze opera și astfel vor constata că nimic din ceea ce a scris, a gîndit sau a creat nu putea fi condamnabil, nu putea justifica o asemenea atrocitate. Nu putea justifica moartea.

Răsfoind prin arhiva personală am dat peste un număr din minunata revistă, care a fost și mai este încă „Magazin Istoric”, un număr de acum 48 de ani, unde, sub semnătura lui Titu Georgescu, profesor universitar, am găsit reprodusă această ultimă epistolă, acest testament unic al sociologului, adresat copiilor săi în ultimele clipe de viață. Iată epistola:

„Scumpii mei copii,

Mi-e greu, mi-e foarte greu să mă despart de voi și de mama voastră. Sînteți tot ceea ce am avut eu mai scump pe lume, dar nu mai pot trăi. Tocmai acum, cînd aveți mai multă nevoie de mine, eu trebuie să vă părăsesc pentru totdeauna.

Împrejurările nenorocite mă silesc la aceasta. Țin să știți însă că tatăl vostru nu are nici un fel de vină, nici pată, nici amestec în cele întîmplate. Nu pot suporta, însă, să fiu tîrît în mocirlă sub nici o formă. Să nu credeți că fug de judecată și de aceea aleg acest mijloc. Nu, dar nu mai am nicio putere asupra celor ce mi-au zdruncinat nervii în halul acesta. Am avut altă atitudine politică decît Garda de fier, dar nu am prigonit pe nimeni și nu am făcut nici-un act urît. Nu pot să fiu însă umilit și degradat. De ce să fiu arestat? Dacă aș avea pe sufletul meu o cît de mică vină, aș suferi orice, căci aș fi meritat. Dar așa?  În cărțile scrise de mine apare clar atitudinea și concepția mea. Voi controlați și veți vedea. Îl rog pe Alexandru să fie bun și înțelegător. Tu, dragul meu, ești uneori violent, deși ai suflet bun. De aceea te rog mult, iubite Alexandru, fii totdeauna drăguț cu mama ta, nu fii nerăbdător, menajează-i suferința, căci zilele ei de acum încolo numai fericite nu mai pot fi. Ai grijă, iubitul meu fiu, de toți frații tăi, ajută-i să suporte mai ușor lipsa tatălui lor. Pentru Prihi am îndemnul de a fi tot așa de bun cu mama sa. Știu că azi toți o adorați și nu mă îndoiesc că-i veti alina suferința. Zizi și Costăchel vor uita mai curînd ca voi, căci sînt încă mici. Nu uitați nici un moment că lor trebuie să le îngăduiți copilăriile legate de vîrsta lor.

Veți îmbrățișa fiecare cariera care vă va place. Să fiți cinstiți și buni.  Să nu faceți niciodată politică și să vă feriți de pasiunea ei. Dacă acolo, departe, mai este ceva, să știți că tatăl vostru va veghea asupra voastră.

Păstrați amintirea clipelor bune, a zilelor senine pe care le-am avut împreună, căci cine știe ce vă mai este sortit și vouă să trăiți. Oricum, aveți grijă de mama voastră.

Vă îmbrățișez cu tot sufletul și pentru totdeauna.

P.Andrei”

Dramatic, sfîșietor, cumplit!

X

Iată că, după mai bine de 75 de ani, crimele se reîntorc. Din fericire, încă, nu au ajuns și la noi. E posibil însă, oricînd, să ajungă. Grupări teroriste, mascate sub aparența credințelor religioase, lovesc. Lovesc în cei care cred că după 75 de ani de la crima Iași și după 226 de ani de la Revoluția Franceză, libertatea de a spune, de a gîndi, de a crede sau de a lupta pentru credințele tale nu pot fi prescrise. Sînt drepturile noastre. Le avem pentru că înaintea noastră mulți alții au murit pentru a le obține.

Dar iată, și azi, din nefericire, continuă să moară. Crimele din Franța, deși despărțite de zeci de ani de cele petrecute la noi, au cauze comune. Refuzul de a accepta libertatea. De gîndire, de exprimare, libertatea cuvîntului și a convingerilor. Și încă ceva. Orgoliile, credințele celor care nu sunt ca noi, a celor ce se închină la alte icoane, sau la alți „zei”, a celor care au alte religii  trebuie respectate.  Mai ales atunci cînd sunt superioare numericește nouă și mai ales atunci cînd reacțiile teribile ne sînt deja cunoscute.

Poate cei care vor citi și vor pune alături cele două evenimente se vor răzgîndi, poate vor încerca, măcar pentru o clipă, să înțeleagă drama celui care-și abandona copiii, alegînd moartea, poate cei care se pregătesc să ucidă, părinți și ei, sau copii la rîndul lor, se vor opri. Vor renunța, blocați nu de arme, cît de suferință, de cea a copiilor, pentru că, ce poate fi mai dramatic pentru un copil, decît să-și piardă părinții, frații? Sau de suferința părinților care-și pierd copiii.

Cei uciși recent la Paris, cei care mor în atentate în fiecare zi pe glob, cei care distrug, în numele unor pretinse idealuri, al unor pretinse ideologii sau credințe, au dat măsura suferinței. Ajunge!