Șerban Cionoff: DE LA ZIDUL BERLINULUI LA ZIDURILE BUDAPESTEI

13 august 1961, ziua în care a început construirea Zidului Berlinului – 3 decembrie 1989, ziua în care a început dărâmarea sa. Iată cele două date–reper între care se înscrie istoria dramatică a acestui întunecat simbol al Războiului Rece.
13 august 1961 reprezenta un moment-cheie în brutala delimitare a zonelor de influenţă ale celor două super-puteri, SUA versus URSS, aşa cum 3 decembrie 1989 marca nu doar prăbuşirea unui zid care- şi la propriu şi la figurat-, a despărţit două ţări şi două lumi, cât, mai ales, însemna renaşterea unei speranţe a celor care au trăit mai mult de patru decenii în spatele Cortinei de Fier. Speranţă într-o lume a dreptăţii, a democraţiei, progresului social şi, pe această cale, a liberei afirmării a condiţiei umane. Iar pentru români, ca şi pentru toţi cei ce vieţuiau aici, în această atât de încercată parte a Bătrânul Continent, această speranţă se mai numea: Alianţa Nord Atlantică şi Uniunea Europeană.
Dincolo de diversele explicaţii oficiale date de către decidenţii de la Moscova atunci când, în noaptea de 13 august 1961, ridicau primul gard de sârmă ghimpată în împrejurimile Berlinului (care, foarte curând, va fi înlocuit cu un zid în toată puterea cuvântului), era vorba, în primul rând, despre dorinţa regimului comunist de a împiedica exodul masiv al est-germanilor spre Vest.
La rândul său, dărâmarea Zidului Berlinului a devenit un eveniment cu valoare de simbol. Simbol al trecerii la fundamentarea unui principiu la punerea în act a ceea ce, mai târziu, a consacrat principiul liberei circulaţii a persoanelor, bunurilor şi serviciilor, aşa cum este acesta înscris în Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene.
Pentru ca, în aceste zile la a graniţele sale cu România şi cu alte state vecine, Ungaria să treacă la ridicarea unor alte ziduri, numite „de protecţie” , sub pretextul- şi el, tot propagandistic !- de a se proteja în faţa valurilor de refugiaţi venind din Orientul Mijlociu. Gest care vine într-o flagrantă contradicţie cu însuşi statului Ungariei de stat membru al Uniunii Europene şi care, după cum estimează analiştii strategiilor şi tacticilor geopolitice, poate genera acute tensiuni care avea consecinţe dramatice pe termen mediu şi lung în zonă dar şi într-un spaţiu mai extins.
Prin forţa împrejurărilor, Germania s-a aflat şi se află în centrul celor trei evenimente, desigur în posturi diferite. Dacă, în 1961 Germania era un simbol al dramei divizării unei ţări în numele brutalelor jocuri de putere prin care SUA şi URSS îşi impuneau, reciproc, arealul geostrategic, iar, în 1989, aceeaşi Germanie, încă divizată, făcea pasul hotărâtor spre reunificare, dând astfel uriaşe speranţe milioanelor şi milioanelor de locuitori din „lagărul socialist” aflat în agonie, astăzi Germania este cea care, alături de Franţa, a dat un nou înţeles principiului liberei circulaţii a persoanelor şi a trasat cotele obligatorii de emigranţi, veniţi din Orientul Mijlociu, pe care statele membre al UE trebuie să le primească fără crâcneală. Mai mult, însăşi Angela Merkel, considerată a fi şi „Doamna de Fier a Uniunii Europene”, a ameninţat cu grele pedepse pe cei care ar cuteza să mişte în front.
Numai că, de la doamna Angela Merkel nu am mai aflat şi dacă intenţionează să propună Comisiei Europene o luare de poziţie fermă faţă de abuzurile repetate şi sfidătoare ale guvernului Ungariei. Aşa după cum nu avem ştiinţă despre un demers categoric al Comisiei Europene care să fi avut un impact major asupra deciziilor Budapestei. Mai mult, vineri, Comisia Europeană, după ce a transmis că nu sprijină ideea ridicării gardurilor de protecţie, a adăugat că „ revine Ungariei să decidă cum îşi protejează frontiera cu Croaţia”. Atenţie, în aprecierea citată Comisia Europeană consideră că este vorba numai despre gardurile de protecţie cu un singur vecin al Ungariei: Croaţia! Orice comentariu mi se pare de prisos…
Dar, dacă tot mai insistentele mesaje care vin din partea unor conştiinţe realiste şi responsabile nu au reuşit,încă, să mişte lucrurile, nu ne rămâne decât să credem că avertismentul categoric al prestigioasei gazete „Washington Post” nu mai poate lăsa loc de dubii: „Liderii Uniunii Europene ar trebui să se opună politicii de intoleranţă a Ungariei”. De asemenea, considerând că „este nevoie de măsuri mai dure”, în editorial se formulează idea suspendării Ungariei din Uniunea Europeană.
Nu aş putea spune care sunt argumentele care susţin atitudinea Angelei Merkel şi a Uniunii Europene, dar este foarte posibil ca această toleranţă prelungită să aibă multe şi grave consecinţe pentru prezentul şi viitorul Uniunii Europene.