ȘERBAN CIONOFF: EUFORIE, POST-EUFORIE ŞI MAI DEPARTE?…

 

Nici nu a depus jurămăntul şi nici nu a apucat să îşi preia biroul din Palatul Cotroceni, că, iată, preşedintele ales al României, Klaus Iohannis, a şi avut parte de un prim semnal de avertisment din partea unui semnificativ segment al electoratului său. Mă refer, desigur, la scrisoarea deschisă (sau cam aşa ceva) prin care autoproclamaţii corifei ai societăţi civile îi cereau să nu îl ia în corpul de consilieri pe un anume domn. După care cineva- zice-se pe cont propriu, dar tot într-o publicaţie-fanion a grupusculului de non-dialog- mai trecea un nume pe lista neagră. Recomandările, scrise pe un ton ferm, fiind făcute în numele „uriaşelor speranţe” pe care electoratul le-a investit în domnul Klaus Iohannis.

Deocamdată, iscălitorii nu au mers mai departe, adică nu au spus şi ce se va întâmpla în caz că nu le-ar fi împlinite doleanţele. Dar, judecând după amara experienţă a unui antecesor la înalta demnitate prezidenţială, nici nu cred că e prea greu de bănuit. Fiind bine ştiut faptul că votul lor o dată dat, asemenea asociaţiuni nu vor acţiona decât ca grupuri de presiune în logica lui: „Noi te-am făcut, noi te dăm jos!”

Până aici, nimic nou sub soare! Numai că, în cazul de faţă, este de observat că „grupurile de presiune” l-au luat pe preşedintele încă neinstalat în funcţie din scurt. Adică nici măcar nu i-au mai lăsat un răgaz de acomodare, o perioadă de graţie acolo. Nu! au şi mârâit arătându-i, reamintindu-i, mai bine zis, cam la cine e capătul sforilor care fac să se mişte, în viu sau în virtual, personaje, opinii şi, fireşte, voturi.

Şi asta n ar fi decât una dintre cele mai senine luări de poziţie venite din partea unora dintre celulele de bază ale uriaşei maşinării de presiuni şi,de ce nu?, de ameninţări cu care va avea a se confrunta noul preşedinte. Fiindcă, deloc întâmplător, chiar în Ziua Marii Uniri, când preşedintele ales al României, Klaus Iohannis, a mers la Alba Iulia, într-o altă localitatea de pe teritoriul României, nu prea departe de Cetatea Simbol a Unirii şi Unităţii noastre, s-au arborat steaguri în bernă. Dovadă foarte fermă că iredentiştii de o anumită etnie au şi ei nişte aşteptări de la viitorul lider de la Cotroceni. Aşteptări care au un singur nume de cod:”autonomia Ţinutului Secuiesc”.

După cum, la rândul său, şi electoratul român din Transilvania, care într-o semnificativă majoritate l-a votat pe domnul Klaus Iohannis, are şi el anumite, şi foarte puternice aşteptări, din partea aceluiaşi domn. Aşa încât este foarte probabil ca şi aceştia să îi ceară, cât de curând, o poziţie clară şi o atitudine decisă.

Acestea ar fi doar două dintre bombele cu ceas cu care purcede pe drumul mandatului prezidenţial Klaus Iohannis. Spun „doar” pentru că nu e greu de înţeles că în spatele votului emoţional şi anti (ştim noi cine…) al multor români, dinlăuntrul şi dinafara graniţelor, se află nişte aşteptări, nişte aspiraţii, nişte frustrări şi nişte doleanţe. Care, foarte curând, îşi vor cere satisfacţie.

La aceste lucruri cred că s-a gândit şi preşedintele Klaus Iohannis, chiar dacă nu a spus treaba asta cu voce tare şi în public. Şi nu îţi trebuie prea multă pricepere întru ale psihologiei  sociale ca să înţelegi că va fi imperioasă nevoie de un Moţoc. Moţoc pe care, preşedintele aflat la doi paşi de înscăunare, crede, probabil, că îl va găsi în câteva anumite persoane. Persoane care (haideţi să o spunem fără teamă) s-au aflat la conducerea Ministerului Afacerilor Externe şi în seama cărora Parchetul- mai mult sau mai puţin, sub impresia puternică, de neuitat a preţioaselor indicaţii ale „ simplei cetăţene”Livia Stanciu- este foarte probabil că va arunca toată răspunderea pentru grava situaţie înregistrată,în diaspora, la cele două momente-cheie ale votării la prezidenţiale.

Neîndoios, vor exista şi alte grupuri de presiune, aflate deocamdată în aşteptare, şi care, scoţând la înaintare votul pro-Klaus Iohannis, vor cere răsplata jertfei patriotice. Nu aş putea, deocamdată, să merg mai departe cu presupunerile. Dar pot să vă asigur că nici nu suntem chiar atât de departe de momentul sfârşitului euforiei.

                                                                   Şerban CIONOFF