Șerban Cionoff: ÎNDOIALA CA METODĂ, DE LA RENE DESCARTES LA ELENA UDREA

Toată lumea cunoaşte – nu-i aşa?- maxima lui Rene Descartes: „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum”. Prin aceasta, îndoiala, ca metodă, a fost recunoscută ca fiind calea de a ajunge, pe căile cugetării, la adevăr.La fel de bine ştiut este şi faptul că părintele „Discursului asupra metodei” făcea această afirmaţie într-o categorică opoziţie cu dogmele şi adevărurile absolute care nu puteau sau nu trebuiau să fie cercetate.
De aceea,atunci când la acest prag ajung şi foştii fanatici ai dogmelor irevocabile şi care încearcă să iasă din cohorta captivilor gândirii fără semne de îndoială, o asemenea împrejurare nu putea să fie numită altfel decât „trezirea din somnul adânc al raţiunii”.
Cam aşa ar putea să fie numită şi schimbarea la faţă a Elenei Udrea, personaj emblematic al totalitarismului băsist, care, mai nou, nu are decât cuvinte necruţătoare la adresa pseudo-justiţiei pe care a instaurat-o Amiralul Dezastrului Naţional şi despre care eu unul, dar nu numai eu, am mari îndoieli că îşi va reveni prea curând la adevărata sa menire.
Întrebarea este foarte simplă: când a avut Elena Udrea această zguduitoare revelaţie?, iar răspunsul este şi mai simplu: Exact atunci când ea însăşi a devenit ţintă vie a tele-justiţiei şi a neo- komisarilor travestiţi în procurori.
Trecând, acum, peste diatribele pline de clocotitoare resentimente şi tiradele demolatoare ale mult-prea- încercatei-doamne la adresa in-justiţiei ca sistem opresiv ajunge şi la momentul în care domnia sa a fost întrebată dacă are, cumva, îndoieli asupra corectitudinii operei procurorilor şi a deciziilor instanţelor în cele două cazuri devenite de-a dreptul clasice pentru şubrezenia şi reaua credinţă cu care au fost instrumentate şi judecate: cazul Adrian Năstase şi, respectiv, Dan Voiculescu. Întrebare la care Elena Udrea s-a ferit să dea un răspuns direct şi clar, preferând să se lanseze într-o serie de divagaţii şi digresiuni care, dincolo de perdeaua de vorbe goale, lăsau să se priceapă că şi ea este exact de aceeaşi părere. Da!, sunt dosare scandalos de şubrede, făcute la comandă politică şi cu sancţiuni de aceeaşi teapă.
De unde şi legătura, numai aparent surprinzătoare, dintre Rene Descartes şi Elena Udrea care se va înţelege după ce vă voi povesti o întâmplare cu mult tâlc al cărei erou a fost Descartes însuşi. Se spune, aşadar, că aflat la un han, în Olanda, filosoful a fost întrebat ce mâncăruri ar dori să comande. Întrebare la care el a răspuns că se mai gândeşte, fiindcă are unele îndoieli. Aşa de mari i-au fost îndoielile şi atât de temeinică i-a fost meditaţia încât, atunci când hangiul a venit să ia comanda, Descartes… dispăruse.
Cam aşa s-au întâmplat lucrurile şi cu Elena Udrea. Întrebată fiind dacă are cumva îndoieli asupra corectitudinii procurorilor şi judecătorilor în cazul Adrian Năstase şi în cazul Dan Voiculescu, domnia sa, care până atunci trăgea în procurori şi în judecători după metoda „punct ochit-punct lovit” a dat-o cotită rău până i s-a pierdut urma în hăţişul vorbelor goale.
De unde se vede, încă o dată, că nu a fost chiar fără minte cel care a scos zicale despre marile spirite care se atrag!