Șerban Cionoff: NEMERNICIA CU FERPAR

A murit Corneliu Vadim Tudor! Vestea mi-a dat-o, aseară, o bună prietenă pe care o cunosc încă din vremea când mă îndeletniceam, ca slujbaş plătit, cu de-ale presei cotidiene.
Suntem prea aproape de tragicul eveniment pentru a mă încumeta şi eu să scriu o text despre cel mult prea repede plecat dintre noi. Poate o voi face altădată, cu atât mai mult cu cât ne-am cunoscut încă din vremile studenţiei, de pe holurile facultăţii de filozofie (sic!) a Almei Mater , iar de-a lungul vremii drumurile vieţi ni s-au mai intersectat de câta ori.
De data asta , însă, aş vrea să scriu despre numai despre această uriaşă mizerie morală, despre revoltătoarea micime pe care au dorit să şi-o etaleze, cu un hidos rânjet cinic, despre sub-umana satisfacţie o pe care le-a adus-o unor indivizi grobieni prin construcţia genetică stingerea prematură a acestui om bătăios şi pătimaş. Uneori chiar prea bătăios şi prea pătimaş chiar şi cu cine nu o merita, dar care, dincolo de „toate relele ce sunt, într-un mod fatal legate de o mână de pământ” rămâne o prezenţă incontestabilă în cultura şi în istoria politică a României moderne.
Mă refer la câteva declaraţii făcute , pe sticla televizorului sau pe canale de informaţii, de câţiva inşi care nu au scăpat această ocazie nenorocită spre a-şi rage bucuria animală :”A crăpat Vadim!” Ba chiar, unii, cărora le place să li se zică a fi mai cu ştaif, au purces la o analiză(chipurile, obiectivă şi imparţială!) a „naţionalism-comunismului” lui Corneliu Vadim Tudor. Bineînţeles, nu înainte de a fi mai aruncat nişte zoaie şi peste opera marelui scriitor, care este şi va rămâne, cu siguranţă, Eugen Barbu.
Incontestabil, cel acum dus dintre noi, a avut şi el vorbe de ocară dar, mai ales, nemeritate şi a lansat despre unii şi alţii, după cum i se punea pata sau , de foarte multe ori, după cum îi picurau la urechi venin şi otravă clevetitorii aciuaţi prin diverse unghere ale cabinetului. Eu însumi am avut parte de o asemenea experienţă, nu prea plăcută, recunosc, dar , pentru asta, nici nu i-a purtat pică şi nici nu i-am răspuns cu alte vorbe la schimb.
Tot la fel de adevărat este şi faptul că, mai ales în ultimii ani, când nu mai era europarlamentar iar partidul „România Mare”, pe care,împreună cu mentorul său, Eugen Barbu, îl întemeiase, nu mai avea reprezentanţi în Parlamentul României, Corneliu Vadim Tudor a fost lovit şi de ingratitudinea unor indivizi la a căror căţărare pe nişte trepte sociale sau politice, de pe urma căreia prinseseră ceva cheag. Ingratitudine crasă şi care l-a mâhnit şi l-a durut foarte tare. Şi poate că şi asta a contribuit la sfârşitul său neaşteptat.
De acord cu cei ce spun că personalitatea complexă a lui Corneliu Vadim Tudor, activitatea sa politică, literară şi civică , trebuie evaluate aşa cum au fost ele „ cu bunele şi cu relele lor” în acest atât de des timp istoric românesc, el însuşi” cu bunele şi cu relele sale”. Dar, mă întreb, era chiar nevoie ca resentimentele , personale sau de grup, să fie scoase la iveală – în formule mai mult sau foarte puţin academice – acum, când familia şi prietenii adevăraţi se pregătesc să îl aşeze în pământul din care am fost cu toţi plămădiţi? Era, oare, un cap de ţară, dacă toate acestea ar fi fost spuse mâine, poimâine sau poate ceva mai târziu?
Şi totuşi, dacă stau şi mă gândesc la toată această foarte urâtă întâmplare ceva mai detaşat de emoţiile evenimentului, poate că a fost mai bine că lucrurile s-au petrecut în acest fel. Oricum, dacă tot este să alegem între două rele, eu înclin să cred că o spurcăciune spusă direct este de preferat unei perverse smiorcăieli îndoliate, scheunată în costum cernit şi cu o lumânare pe post de sincere condoleanţe.
La urma urmelor, şi una şi alta tot nemernicie cu ferpar se numesc!