Șerban Cionoff: RAHATUL, POLONICUL ŞI DIZIDENŢA

Moto: „Mai dispersaţi, băieţi, mai dispersaţi!”
(Din comoara folclorului nostru)
Se povesteşte că, pe la începutul anilor *90, când unde te întorceai dădeai peste un „persecutat al dictaturii”, până mai ieri băiat bun la toate trepăduşiile politico-agitatorice ale „Epocii de Aur”, un mare artist, a avut curajul să spună răspicat, parcă chiar pe un stadion, vorbele astea:”Domnilor, să fim sinceri. Multă lume a mâncat k..t în vremea aia. Unii cu linguriţa, alţii cu lingura de ciorbă şi alţii cu polonicul. Culmea e că tocmai ăştia care ai mâncat k…t cu polinicul vin acum să ceară supliment, ca dizidenţi!”
Să ne înţelegem, cunosc mulţi scriitori, oameni de cultură sau cercetători în domenii de vârf ale ştiinţei care au avut curajul să se opună, făţiş, aberaţiilor cultului partinic bicefal. Şi care, pentru asta, au suferit marginalizări, privaţiuni, interdicţii. S-a vorbit, la vremea aceea, despre incendiara cuvântare a lui Constantin Pârvulescu la Congresul al XII-lea sau despre faimoasa „Scrisoare deschisă” adresată lui Nicolae Ceauşescu de către mai mulţi vechi militanţi ai partidului. Dar sunt convins că nu sunt singurele exemple. Îmi amintesc, bunăoară, că pentru un asemenea „grupaj festiv” i-am solicitat, telefonic, un cuvânt omagial şi scriitorului Mihai Cruceanu, membru al PCR din ilegalitate şi participant la faimosul Congres al partidului din 8 mai 1921. Care cuvânt omagial, dictat mie la telefonul din redacţie, suna cam aşa: „În înaltele funcţii de partid şi de stat în care l-a investit nevastă-sa”… Apoi, luând aminte la tăcerea mea („ochiul şi timpanul” erau, fireşte, pe recepţie!) a revenit: „Lasă, pune cum ziceţi voi:<<în care l-au investit partidul şi poporul>>.”
Numai că, la fel de bine, cunosc şi nu puţine cazuri de inşi care, mai cu seamă în preajma lui 26 ianuarie – ziua de naştere a „Celui mai iubit fiu al partidului şi poporului”- , a Congreselor sau Conferinţelor Naţionale ale partidului, pur şi simplu luau cu asalt redacţia „Scânteii tineretului” şi a „Suplimentului literar artistic”(SLAST), oferindu-şi producţiunile. Contra cost, fireşte! … Culmea neruşinării este să îi citesc sau să îi aud, acum, pozând în „autori de literatură de sertar”, Măre Doamne!, anticomunişti sadea şi victime însângerate ale dictaturii. Asta în vreme ce, din colecţiile de ziare de la Biblioteca Academiei, sunt decupate, cu mână calificată, anumite articole sau grupaje. Prietenii ştiu de ce…
Ce-i drept, ca să revin la ideea care nu m-a lăsat până nu m-am apucat să scriu toate astea, nici Andrei Pleşu şi nici Gabriel Liiceanu- adevărate Everesturi ale dizidenţei anticomuniste- nu au la activ asemenea texte tămâietor- omagiale. Şi nici nu aveau de ce să facă. Lor le venea totul, pe tavă.
Bunăoară, Gabriel Liiceanu, care, pe la începutul anilor *80, când plecările „afară” şi mai ales cele în Apus deveniseră o problemă foarte spinoasă, şi pentru noi, de pildă pentru cei de la „Scânteia tineretului”, aşadar Gabriel Liiceanu, cel plecat de la Institutul de Filozofie (sic!) al Academiei de Ştiinţe Social Politice în urma unei poveşti nici azi prea lămurite- o acuzaţie de plagiată, parcă!- , făcea bine-merci raite prin Occident,cu precădere la Heidelberg, şi ţinea acolo nişte cuvântări se pare nu prea favorabile României şi românilor. Fără a fi, după cum se cerea, membru al”partidului unic”, altminteri condiţia sine qua-non a plecărilor în”Jungla capitalismului”.
Îmi amintesc, chiar, că la un moment dat,pe bună dreptate revoltat de asemenea „prelecţiuni academice” ale filosofului de profesie, reputatul publicist Vartan Arachelian a scris ceva foarte răspicat despre „profeţiile de credinţă” ale filozofului itinerant sub un titlu care spune totul:”Hagialâc la Heidelberg”. A scris şi… a rămas ca-n tren. Drept pentru care, Gabriel Liiceanu se întorcea bine-merci „a căsică” şi treaba lui cum se descurca cu autorităţile. Asta în vreme ce pentru noi, cei de la „organul central al CC al UTC” o asemenea plecare era precedată, dacă se făcea!, de tot soiul de instruiri şi de prelucrări, fiind urmată, la întoarcere, de rapoarte amănunţite, către conducerea instituţiei. Ce făcea, mai departe, conducerea cu respectivele rapoarte, asta chiar că nu mai ştiam…
Aşa după cum nu prea ştim nici acum care erau condiţiile în care „iluminătorului Occidentului” despre România şi români îi reuşea de minune treaba asta. Şi nu doar o dată la un deceniu. Ba, ca să fiu sincer, nişte posibile explicaţii parcă aş fi găsit în cartea lui Gr.Tr. Pop „Micea Eliade şi Nobelul interzis”(1998) dar vă las pe dumneavoastră să citiţi şi să judecaţi.
Poate vă aşteptaţi ca, după ce am scris toate astea, să trag şi o concluzie. Ei bine, nu am să fac aşa ceva. În schimb, vă invit să ne amintim vorbele de la început. Acelea despre relaţia (neapărat dialectică şi istorică) dintre polonic, k…t şi dizidenţă!

Şerban CIONOFF