Pro­ba­bil că ați au­zit de Erwin Albu, fer­mi­e­rul din Co­d­lea care cul­tivă le­gume în cur­tea pro­prie – nu foarte mare – și le lasă la poartă să le ia cine o vrea și să plă­tească atât cât con­si­deră că me­rită, pu­nând ba­nii în cu­tia poș­tală. Dacă n-ați au­zit, aflați po­ves­tea de aici. Ceea ce m-a im­pre­sio­nat este în­cre­de­rea pe care a avut-o în se­me­nii săi, într-o so­ci­e­tate care de­mon­strează la fi­e­care pas că nu are va­lori mo­rale so­lide. Poate că așa ar pu­tea fi re­clă­dite, mă­car în parte, prin vi­să­tori ca Erwin care con­stru­iesc prin ges­tu­rile lor in­sule de nor­ma­li­tate ce ar pu­tea de­veni cân­dva continente.

Po­ves­tea, spusă de mai multe ori de di­verse ziare și te­le­vi­ziuni, are și o con­ti­nu­are. Una în care apare zmeul cel rău al ad­mi­nis­tra­ției lo­cale. O oa­re­care Po­pescu Co­rina, șefă la ser­vi­ciul de Achi­zi­ții Pa­tri­mo­niu (ce dracu’ o fi și asta!?!) al pri­mă­riei Co­d­lea, sem­nează și-i tri­mite o adresă ofi­ci­ală lui Erwin, îm­pre­ună cu un oa­re­care con­si­lier Ge­orge Iaru, ca să-i spună că n-are cer­ti­fi­cat de pro­du­că­tor și să facă bine să-l ob­țină, pre­cum și că tre­buie să plă­tească o taxă de ocu­pare a spa­ți­u­lui pu­blic pen­tru că a pus la poartă câ­teva cu­tii cu le­gume și fructe.

Pri­mul im­puls pe care îl am ar fi să mă duc la ma­dam Po­pescu, s-o iau de ciuf și s-o plimb prin Co­d­lea, întrebând-o la fi­e­care ma­șină par­cată pe stradă dacă res­pec­ti­vii au plătit taxă de ocu­pare a spa­ți­u­lui pu­blic. Tre­buie să fii nițel cre­tin ca atunci când auzi de o ast­fel de ini­ția­tivă pre­cum cea a lui Erwin Albu și să te gân­dești mai în­tâi că ai pu­tea să-l ta­xezi. Tre­buie să fii o imensă vacă (sau bou, după caz) să nu pri­cepi că ges­tul re­pre­zintă pen­tru co­mu­ni­tate un semn de nor­ma­li­tate a re­la­ți­i­lor din­tre oa­meni care ar tre­bui spri­ji­nit, lă­u­dat, pro­mo­vat. Tre­buie să fii re­dus min­tal să nu re­a­li­zezi că, după ce a ob­ți­nut atâta me­di­a­ti­zare și apre­ci­ere pu­blică, ideea tre­buie pre­lu­ată de pri­mă­rie și că­u­tate mo­da­li­tă­țile de a o spri­jini și ex­tinde, căci alt­fel îți vei atrage opro­biul general.

Și asta e pro­blema cu unii din­tre oa­me­nii ăș­tia care lu­crează în ad­mi­nis­tra­ții: nu pot ju­deca de­cât fie în ter­meni de șpăgi și ne­po­tisme, fie în ter­me­nii unor re­gu­la­mente șchi­oape și strâmbe pe care le aplică în li­tera lor. Nu pri­cep că ros­tul lor e să ini­țieze sau să spri­jine sau mă­car să nu îm­pie­dice con­stru­i­rea unor co­mu­ni­tăți pu­ter­nice, ba­zate pe res­pect, pe cin­ste și în­cre­dere. Ei cred că ro­lul lor e să aplice niște căca­turi de or­dine și cir­cu­lare emise de niște tâm­piți mai mari ca ei, in­di­fe­rent dacă au sens sau nu. Pen­tru că ei nu lu­crează pen­tru oa­meni, ci pen­tru șe­fii lor din pri­mă­rii și mi­nis­tere. Nu pen­tru că ar res­pecta ie­rar­hi­ile, ci pen­tru că șe­fii au pu­te­rea dis­cre­țio­nară de a-i da afară. Și ast­fel ar pierde ser­vi­ciul de func­țio­nar pu­blic, des­pre care – pa­ra­do­xal – se plâng ori­cui vrea să-i as­culte că e stre­sant și prost plătit.

Și de aia cred că po­pes­cu­co­ri­nele și ia­ru­ge­or­geii din ad­mi­nis­tra­ți­ile pu­blice și lo­cale sunt ire­cu­pe­ra­bili pen­tru so­ci­e­tate și ar tre­bui tri­miși acasă. De­fi­ni­tiv. Sau mă­car până când vin cu ca­pul ple­cat și își cer pu­blic scuze  că s-au com­por­tat ca niște imbecili.

sorinsfirlogea.com