Mi se pare absolut normal ca un parlamentar să-şi facă o pensie nesimţită, câtă vreme, el însuşi, îşi trece anii-n Parlament, pe nesimţite. Pe cât de înţelegător e creştinul cu prostia, pe principiul că nimeni nu-şi doreşte să facă pojar, şi totuşi face, pe atât de tare îl deprimă nesimţirea cu premeditare.

Aşa ceva, ca în Parlamentul României, nu s-a mai văzut şi, cu siguranţă, nici nu poate trece neobservat.
Aud astăzi, din gura unui ales al meu, ca român, imediat după ce citesc ştirea despre directorul american, care şi-a redus salariul de un milion de dolari, la 70 de mii, spre a le putea dubla veniturile angajaţilor, că, indiferent dacă „vocea parlamentarului naţionale” se face auzită, ori dacă este, sau nu, cu toată ţigla lui pe casă, el reprezintă poporul, este spiritul naţiei în flacon mic, chintesenţa sublimului act democratic, omul cu ştampila-n frunte, providenţial şi dumnezeit, şi că, în consecinţă, el trebuie respectat, pur şi simplu, dogmatic.
Egal dacă este bun de nimic, dacă e surd şi mut deopotrivă, dacă îşi apără propriile interese, la pachet cu interesele familiei sale – la propriu şi la figurat -, dacă urmăreşte să voteze legi, exclusiv, pentru sponsorii partidului şi ai săi personal, dacă îşi întăreşte imunitatea împotriva cursului justiţiei, dacă bate mătănii, slujeşte, dă acatiste şi se miruieşte cu harul sfintei cruci, gata să se lase exorcizat printre băncile capitonate cu pieile „tăuraşilor de Cordoba” ale Senatului în care doarme.
În paralel cu declaraţia de „onoare” a alesului cu pricina, de la înalta tribună a sălii de plen a Camerei Deputaţilor cineva anunţa ritos, în faţa fotoliilor goale, că legislativul tocmai lua act, după patru luni de la fuga sa la Budapesta, de demisia lui Marko Attila, unul dintre aleşii maghiarimii din meleag, om cu salariul şi indemnizaţiile plătite, cu sfinţenie, la zi, din banii electoratului. Tot aşa cum lua act, la fix un an de zile de la condamnare, şi de încetarea mandatului de deputat al lui Gigi Neţoiu, plătit şi el un timp, probabil, moca, la fel ca alte sute de parlamentari.
Ei bine, pentru toate muncile îngrozitoare la care sunt supuşi aceşti martiri ai neamului, smulşi de la sânul familiilor lor şi aruncaţi în hoteluri sordide de cinci stele, plimbaţi, degeaba, prin vreo şase continente, beneficiari ai vreo trei trimestre de vacanţă şi ai unor salarii pe măsura trândăvelii lor, vor, evident, un spor la pensii, pe măsură, cu sume de la două la vreo patru mii şi jumătate lei, creştere direct proporţională cu numărul mandatelor în care au supt de la ţâţa statului, adică a electoratului care i-a făcut.
Cum ar veni, zicala „Tăcerea e de aur” o să renască, şi ea, în buzunarele pensionarilor-parlamentari-martiri.
Şi, pentru că ei înşişi s-ar simţi, cu siguranţă, nespus de prost, justificând cu actele înfăptuite nesimţirea pensiilor viitoare, parlamentarii invizibili ne anunţă, fără doar şi poate, că au dreptul la astfel de „măriri”.
De ce?! Păi, pentru că le-a venit, şi lor, rândul la măcelărie, câtă vreme toate celelalte categorii de pensionari, cărora infamul Boc le-a tăiat moţul – „inclusiv aviatorii”, spun ei –, şi-au luat sporurile înapoi.
Păi, atunci ce să mai zicem?! Luaţi-vă şi voi zborurile nesimţite, fraţilor, din Parlament, cât puteţi voi de repede!
Articol preluat integral de pe Gandul.info