Micuta Diana e in culmea fericirii. Tocmai a aflat ca va pleca cu toata familia ei draga la mare, mami, tati, fratiorul mai mic Mihaita si catelul lor Pufi. Diana are 7 ani si este o fire extrovertita de felul ei; toate emotiile pe care le simte ajung repede in exterior sub forma de vorbe sau fapte, asa incat cei din jur o privesc ca pe o carte deschisa.

A merge in vacanta ii provoaca o asemenea bucurie Dianei incat simte ca nu poate sa o tina in piept, iar ea da pe dinafara ca o fantana imbelsugata.

Diana isi aminteste de celelalte vacante, de bucuria pregatirii bagajului, opririle din cand in cand pentru o gura de aer… si libertatea, ah, acea libertate pe care numai o calatorie ti-o poate da, cu toate detaliile derularii ei.

Comportamentul Dianei cea foarte surescitata de atata bucurie scapa de sub controlul parintilor si ii cam da peste cap.

Rade excesiv, canta, chiuie, vorbeste mult, foarte mult, e cu capul in nori. De fapt, isi traieste bucuria nemasurata, asa cum numai un suflet de copil stie sa o faca, fara masti, bariere, oprelisti sau frici.

– Diana, vino sa ma ajuti, te rog, striga mama la ea. Diana nici nu aude.

• – Diana, ti-ai facut ordine in camera la jucarii? intreaba tata intre doua treburi la masina. Diana da un raspuns absent, timp in care viseaza, se viseaza deja ajunsa la destinatie si fericita, foarte fericita.
• – Diana, ai putina grija de Mihai. Dar Diana vorbeste deja singura, probabil in scenarii din lumea ei imaginara. Cert e ca nu aude ce i se spune.

Nervii parintilor escaladeaza …

Intre timp, micuta Diana isi da frau liber manifestarilor de bucurie cu mici comportamente care ii reflecta emotiile dar care nu sunt pe gustul parintilor. Incepe sa danseze puternic si da peste fratele ei care incepe sa planga.

Alearga sa isi ia niste jucarii pe care sa le bage in bagaj, dar o face in fuga si darama o vaza de pe masuta din coltul sufrageriei. Vaza pretioasa si veche ajunge la sol si se sparge. Ah, neplacut moment. Vaza este de la bunica si tata tinea mult la ea.

Mama se uita ingrozita si, depasita de situatie dar si satula de energia debordanta a copilei pe care nu o intelege si nu o stapaneste ca lucrurile sa se deruleze in liniste si armonie, ii striga Dianei:

• Dar mai potoleste-te o data, copilule, ca mi-ai mancat sufletul!! Termina o data, ca dupa ras vine plans, ai grija!

De fapt, inima mamei ei spunea: “Diana, emotiile tale si comportamentul tau exuberant ma depasesc si nu stiu cum sa gestionez situatia. As vrea sa fii mai linistita chiar daca esti asa de bucuroasa, ca sa pot si eu sa ma descurc cu atatea treburi si cu doi copii.”

Dar cuvintele nu au venit din inima, pentru ca mama Dianei nu a stiut cum sa le rosteasca asa, ci din mintea cea cu frica, furie, neputinta si nevoia de a tine situatiile sub control ca unic mod stiut de ea ca sa faca fata.

Acea clipa… Acea clipa si acele vorbe … “potoleste-te ca mi-ai mancat sufletul…” patrund in Diana cu viteza instantanee direct in minte, in subconstient dar si in celulele corpului. Inima incepe sa ii bata tare, ochii i se umplu de lacrimi si se uita ingrozita si tacuta la mami. E prima data cand aude asa ceva. Cum… ea sa manance un suflet? Dar cum oare arata el? Unde se afla? Cum se poate manca? Mami e foarte suparata si furioasa, deci pesemne ca e foarte grav sa mananci sufletul cuiva… Si cum a reusit ea sa manance un suflet, ca tot ce a simtit este o imensa bucurie ca pleaca in vacanta… Aha, deci e rau sa te bucuri, ca provoci durere si mananci suflete… asta intelege Diana de 7 ani.

Diana devine tacuta in timp ce se duce cu parintii la masina, pregatiti de plecare. Tot drumul se uita pe geam la lanul de porumb, la cerul senin, la soare. Ar chiui, ar spune multe, ce simte, cat e de fericita… dar se abtine. Daca simte asta si daca o arata, risca sa manance iar sufletul cuiva. Cel mai trist pentru ea este ca nu vede acel suflet si cum face ea o fapta asa de odioasa, dar stie ca mami e suparata, tati e serios, deci nu e bine sa fie chiar asa de vesela si euforica. Sau cel putin asa i se pare ei… Pesemne ca vaza aceea era importanta iar ea nu are cum sa dea timpul inapoi. Dar si celelalte momente cand au certat-o… Nu poate decat sa se simta vinovata, ca sa isi mai topeasca din tristetea din inima… Mintea ei toaca, toaca, isi face scenarii, trage concluzii in tacere …

Asa isi pune Diana un capac mare si gros peste bucuriile imense simtite mai ales cand pleaca in vacante. Capacul este asa de bine pus si incat nici ea nu isi mai aminteste cand si de ce l-a pus.

Anii trec… iar Diana a ajuns o persoana matura, la casa ei. Una din marile ei bucurii ramane calatoria, fie de serviciu, fie de placere, fie singura, fie cu colegii sau cu sotul, caci copii inca nu are. Nu stie de ce, dar clipele in care se pregateste de drum si ajunge la destinatie sunt printre cele mai fericite din viata ei. Insa, in ciuda acestor trairi de bucurie, intotdeauna cand pleaca undeva se simte teribil de vinovata, inima ii bate cu putere si inevitabil plange. Nu stie de ce. Plange fara sa stie de ce, asa, ca un fel de pret platit pentru noua plecare, crede ea.

Cand vorbeste cu parintii la telefon, se bucura de vocea lor calda si iubitoare. Si ii apare din cand in cand gandul: “ce bine ca nu e nimeni suparat pe mine”. Dar nu stie de unde este acest gand.

Diana mica din ea reactioneaza la fel ori de cate ori se confrunta cu situatia care i-a declansat conflictul si durerea sufleteasca de la 7 ani…. pentru ca, ne place sau nu, asa stau lucrurile… emotiile ingropate de vii nu pier niciodata…

Sa fim atenti ce cuvinte spunem copiilor nostri. Cuvintele nepotrivite nu trec precum “vorba in vant”. Nu, ele dor, intra ca o spirala, se infig adanc, uneori pentru toata viata si cel mai grav, construiesc imediat convingeri de viata in subconstient care saboteaza copilul. Acei sabotori tacuti care dispar daca stim sa ii recunoastem, confruntam, curatam si iertam.

Dragi parinti, cuvintele vorbite din adevar si cu inima infloresc copilul.

Celelalte… desi nu din rea intentie ci deseori din inconstienta, ii sparg sufletul in mii de bucatele, precum vaza din sufrageria Dianei.

Nu mereu stim sa readunam cioburile si sa facem vaza la loc cum era candva… si uneori nici copilul ajuns adult nu stie cum sa o faca…

Sa fim constienti, sa fim prezenti. Cat mai mult, atat cat se poate.

Uneori tacerea e de aur. Iar solutiile vin din spatiul sacru al inimii tacute si iubitoare.

Sursa – sfatulparintilor.ro