• Home
  • Recomandate
  • Ajuns în faliment, din pricina băncii, s-a retras în mijlocul unei păduri!

Ajuns în faliment, din pricina băncii, s-a retras în mijlocul unei păduri!

ion in padure doi 1

 

ion în pădure
ion în pădure doiÎnaintăm, cu dificultate, pe drumul îngheţat bocnă din pădurea de pe Valea Gârbăului, situată în proximitatea localităţii dejene Cuzdrioara. Trecem de o Răstignire şi ajungem la un gen de cabană, nefinisată, dotată cu parasolar şi antenă parabolică. Gazda, Ioan Jurje, un bărbat în vârstă de 62 de ani, ne întâmpină şi deschide poarta să parcăm în curte, după care ne pofteşte înăuntru pentru a ne destăinui coşmarul trăit în relaţia sa cu banca de unde a luat credite, dar şi cu oamenii.

“Aici nu sunt bănci, defilează doar lupii, mistreţii, căprioarele”

Oftează, ca şi cum şi-ar aminti brusc de un vechi coşmar, şi scoate apoi un dosar gros, pe care îl pune pe masa aflată lângă geam. Asta, ca să putem să-l studiem la lumina naturală, cabana nefiind racordată la reţeaua de curent electric din zonă. “Aici totul funcţionează  pe bază de baterii, fiindcă după ce m-am refugiat în Valea Gârbăului n-am mai vrut, în ruptul capului, să mai am de-a face cu niciun fel de facturi. Copiii m-au dotat şi cu panouri solare, aşa că în curând le voi pune în funcţie. Până şi ţigările mi le fac singur, din tutunul cultivat în grădina proprie, eu fiind un fumător înrăit”, mărturiseşte bărbatul, arborând cu un chip neaşteptat de senin, având în vedere drama pe care a trăit-o în ultimii ani. Aceasta ne-a fost relatată de un fost coleg de-al său de clasă, actualmente viceprimar într-o comună din vecinătate, fapt care ne-a determinat să ne grăbim să descindem în Valea Gârbăului, ca să-l cunoaştem personal pe Jurje. Ne potoleşte însă repede, acesta, arătând că numai de o perioadă a ajuns la starea actuală de linişte, după ce s-a izolat de civilizaţie. Arată totuşi că păstrează legătura cu exteriorul prin abonamentul TV – cu cartelă – ca să fie la curent cu tot ce se petrece în ţară şi prin telefonul mobil. Adaugă Jurje, zâmbind: “Aici nu sunt bănci şi parteneri de afaceri care să mă ţepuiască, sunt doar lupi, căprioare, mistreţi şi alte animale ale pădurii, care defilează prin faţa casei mele”.  Apoi oftează din nou, profund, şi  începe relatarea poveştii vieţii sale, cu dificultate, de parcă ar porni într-o aventură, iar frazele sale se dizlocă, dificil, precum nişte pietre de moară: “Eu sunt originar din satul Cozla, comuna Letca, judeţul Sălaj şi pe aici veneam în drumeţii, după absolvirea Şcolii profesionale de brutari, când am fost repartizat la Dej, la Fabrica de Panificaţie. Atunci m-am îndrăgostit de locurile acestea şi mi-am zis dintotdeauna că mi-aş dori un asemenea loc, unde să-mi petrec bătrâneţile.” Povesteşte în continuare despre activitatea sa ca brutar în fabrică, începută în 1971 şi încheiată în 1992, după ce trecuse prin toate etapele: de la cea de muncitor, maistru brutar până la cea de şef de unitate.  Văzând cum stăteau lucrurile în ţară la acea oră, în anul 1992 s-a hotărât să-şi ia destinul în propriile mâini şi să deschidă, împreună cu soţia – decedată între timp, în 2002 –  o brutărie, chiar în casa socrilor săi din Dej, de pe Dealul Florilor. “Am început cu un cuptoraş de 50 de pâini şi alături de mine şi soţie munceau şi cei doi băieţi ai noştri. Treaba mergea excelent, aşa că în 1993 ne-am deschis o societate pentru ca prin intermediul ei să putem să ne desfacem marfa şi în magazine”, explică Jurje.

Îşi intră şi banca în rol

Curând, Jurje îşi mai construieşte două cuptoare în spaţiul, extins, din casa socrilor, mărindu-şi astfel capacitatea cu încă 200 de pâini la o singură coacere. Astfel, progresând în ritm galopant, ajunge prin 1994 să producă 3.000 – 3.500 de pâini, zilnic, plus specialităţi numeroase de panificaţie, devenind al doilea producător din zonă, ca importanţă, după SOMPAN, fabrica-fanion a zonei, fostul său loc de muncă. Declară acesta, cu sinceritate: “Ei au distrus totul şi atunci am reuşit să-mi găsesc un loc excelent, pe piaţă. Fiind de profesie maistru brutar, marfa mea ieşea spre consumator, la ora 5 dimineaţa, pe când a lor numai pe la 8 – 9. Duceam pâine în toate satele de lângă Dej, până la Gherla şi aveam deja un număr de 32 de angajaţi, cu acte de muncă în bunăregulă. Pe deasupra, importam din Ungaria făină bună şi ieftină, prelucrând zilnic 1.500 – 2.000 de kg. Am lucrat, aşa, în foc continuu, cu mari încasări şi realizări de excepţie, astfel că în 1997 mi-am deschis o baracă şi trei rulote, la Cluj, într-o fostă baracă a Trustului de Construcţii Industriale, alături de cele patru chioşcuri şi magazine alimentare din Dej. Toate au funcţionat până în 1998, când au început problemele noastre. Şi, când te gândeşti, tot miracolul de până atunci începuse pe baza unor  C.A.R.-uri  luate de la Panificaţie – de către mine şi soţie, care-mi fusese colegă de muncă.” Extinderea activităţii lui Jurje continuă, nestăvilită, până în ziua când se asociază cu firma RICONA, astăzi dispărută, căreia îi furnizează 6.000 de chifle, zilnic, pentru unităţile militare din Dej.  Acest fatidic an 1998 echivalează pentru Jurje cu începutul sfârşitului: este “ţepuit” cu 240 de milioane de către firmă şi pentru că este în plin proces de construcţie a unui restaurant cu 300 de locuri, tot în Dealul Florilor, este obligat să se împrumute la BCR, filiala Dej. I se acordă împrumuturi lunare de 100 de milioane, cu 50 la sută dobândă, percepută, care în anul 1999 ajunge la 55 la sută, iar la sfârşitul anului la 94,5 la sută, motivându-i-se că este vorba de credite de trezorerie. Îşi continuă acesta mărturisirea: “În 25 noiembrie 1999 aveam deja luat din bancă un credit de 500  de milioane, pe care l-am exploatat doar în proporţie de 60 la sută. Cineva sus-pus, din concurenţă, văzuse că termin restaurantul prea repede şi ca să mă bage în faliment, acţionase la bancă să nu primesc toţi banii ceruţi. Aşa că directorul de la bancă de atunci nu mi-a mai dat credit şi m-a pus în situaţia să-mi <omor> afacerea cu pâine, ca să pot returna la bancă împrumuturile pe termen scurt. Şi, ca meniul să fie complet, îmi vine şi de la ROMGAZ o factură de 80 de milioane, după ce doi angajaţi mi-au instalat un contor defect, pe care-l scăpaseră pe ciment, la instalare, fiind în acele momente beţi-turtă”.

Distrusă de necazuri, nevasta sa moare de cancer

Omul ajunsese ca doar în 6 luni să adune – din cele 500 de milioane luate, efectiv, de la BCR să aibă, numai din penalităţi şi dobânzi, o datorie de 1,5 miliarde de lei! În consecinţă, îşi închide activitatea din Cluj şi şi-o reduce pe cea din Dej, concentrându-se pe activitatea de la restaurant.  Soţia, care se ocupa de partea financiară este dusă de nas de către reprezentanţii băncii şi i se cere să transforme creditul firmei într-unul global. Femeia, de bună credinţă, luată  rapid, “cu fulgi” cu tot de către jurista băncii, acceptă acest lucru – fără să-şi mai anunţe soţul, încheind un contract dezastruos, de 95 la sută dobândă – şi nu 45, cum ar fi fost normal într-o asemenea situaţie. Aşa că familia Jurje, “fricoasă” şi corectă, îşi girează împrumutul şi cu casa socrilor, deşi  putea să se eschiveze de la acest lucru. “Între timp, soţia, supărată şi măcinată de necazuri, a contactat un cancer galopant şi în anul 2002, la doar cinci luni de la descoperirea bolii, moare, pe când avea 39 de ani. Între timp, un văr de-al ei se spânzură, pentru un credit de 120 de milioane, speriat că banca îi ia casa, deşi avea o afacere bună, de producţie  de cuie şi sârmă. Dar, revenind la soţie, pe ea a băgat-o în mormânt banca, iar eu am ajuns în pragul nebuniei, asta şi pentru că am mai avut un ghinion major: înainte de revelionul anului 2000 ne-a ars restaurantul, în proporţie de 5 la sută. Totul, din cauza noastră şi a muncitorilor cu care am lucrat”, adaugă bărbatul, sfârşit. Se opreşte câteva clipe, înainte să reia relatarea, de parcă s-ar fi aflat chiar în clipa aceea sub efectul unei lovituri încasate în plin. “Aveam contracte semnate deja, la nenumărate evenimente, aşa că vă daţi seama ce greu a fost să reparăm totul, însă am reuşit, în timp record să înlăturăm efectele incendiului. Iar rezultatul a fost pe măsură: din cei 220 de participanţi care se înscriseseră la revelion, doar 20 s-au retras! Eram renumit pentru că mă ocupam excelent de clienţi şi – aşa cum v-am mai spus – deranjam teribil concurenţa de la Dej.” Restaurantul familiei Jurje mai funcţionează până în anul 2001, când banca îl acţionează în judecată, stabilindu-i lichidator judiciar. Nimeni din zonă – din bancă sau din rândul economiştilor sau avocaţilor pe care-i consultase – nu-l informase că se poate face, conform legii, o reorganizare a firmei, astfel că a continuat lucrul cu lichidatorul respectiv, luându-şi între timp,  asociat la firma nou-înfiinţată, un fost ofiţer de informaţii – om cu experienţă în domeniul hotelier şi al restaurantelor.

Pierde restaurantul şi-şi construieşte o casă în pădure

Continuă acesta, cu o mină de om sfârşit: “Am făcut firma împreună cu el, pe care am închiriat-o de la lichidator şi am funcţionat cam un an de zile, împărţind câştigul şi cheltuielile. Fără însă să ştiu că, la un moment dat, asociatul s-a înţeles cu lichidatorul  judiciar să cumpere el localul. Aşa că fiul acestuia şi-a vândut un apartament, la Cluj, şi cu doar 550 de milioane – preţul unei garsoniere, pe atunci! – pune curând mâna pe un restaurant de 300 de locuri, construcţie care se ridica la 8 miliarde de lei! Deci, prin manevre cu banca, mi-au cumpărat localul la costul unei garsoniere”! Pe lângă faptul că pierde localul, Jurje  mai primeşte o lovitură: este nevoit să-şi vândă şi un teren intravilan, de o jumătate de hectar, pentru a i se ridica ipoteca de 650 de milioane de lei de pe casa în care locuia împreună cu socrii săi, în valoare, pe atunci, de 1,2 miliarde lei.  Mai face câteva tentative de a ieşi la suprafaţă, în domeniul afacerilor: se lansează în construcţii, împreună cu fiii săi şi continuă – la foc redus – munca în panificaţie, din păcate fără vreun rezultat pozitiv. Totul se încheie, însă, în anul 2008. Atunci, siliţi de nevoi, cei doi băieţi ai săi pleacă la muncă în construcţii, în Anglia, iar tatăl pune punct afacerilor. Unul dintre cei doi fii ai săi ei se află şi acum acolo, -arată el – ajutându-l din punct de vedere material, iar celălat s-a întors acasă recent, împreună cu familia, lucrând la această oră, în construcţii, la Dej. Aşa că – în disperare de cauză – Jurje se mută, în 2008, în pădure, ridicându-şi, din temelii, casa de pe Valea Gârbăului, pe un teren de 10 ari. Mărturiseşte acesta, cu aceeaşi sinceritate dezarmantă, a unui om care nu mai are nimic de pierdut: “Am tot adăugat câte ceva la casă, fiindcă scopul meu a fost să mă retrag din faţa mafiei  care a ocupat ţara şi care, prin intermediul băncilor îţi dă în cap. Regretul meu, la această oră rămâne acela că am crezut în bancă, fiindcă atunci nu eram obligat să le semnez creditele înrobitoare, dar fiind de bună credinţă, le-am semnat , astfel că după aceea au făcut cu mine tot ce-au vrut şi m-au distrus. Vă daţi seama, ce cap pe bancă să vândă restaurantul meu la un preţ situat sub 10 la sută din cel real, distrugându-mi munca de atâţia ani şi, pe deasupra, băgându-mi soţia în mormânt”. Recunoaşte deschis că deocamdată nu beneficiază nici de pensie, deoarece în anii în care a avut probleme financiare nu şi-a plătit contribuţia, nici la Casa de Asigurări de Sănătate şi nici la Casa de Pensii. “Doamne-ţi mulţam că sunt sănătos-tun, aici, şi mi-am revenit miraculos după mutarea în pădure, altfel dacă m-aş îmbolnăvi, aş fi un om pierdut. În rest, legat de noua legea, cea a dării în plată – în care să-ţi predai locuinţa ca să scapi de datoria la bancă – eu cred că aprobarea ei ar fi mai mult decât binevenită, cu condiţia ca să fie interpretată aşa cum trebuie. Deci, să se ia doar bunul pentru care s-a girat sau pentru care s-au dat bani, nu toată averea, cum mi s-a întâmplat mie”, încheie, cu un licăr de speranţă în ochi, de data aceasta, bărbatul.

“După ani de zile în care băncile, aflate sub oblăduirea BNR, au crescut dobânzile când şi cum au vrut, au modificat/ascuns/crescut dobânzile abuzive fără a fi trase la răspundere, în care clienţii au suportat orice risc, în timp ce băncile s-au bucurat de libertate deplină, a venit momentul în care parlamentarii aleşi prin voinţa poporului, ca şi dumneavoastră, şi nu a băncilor, au votat aproape în totalitate o lege care să stabilească un echilibru în relaţia client-bancă. Observaţi că nu scriem <restabilească>! Şi asta din cauza faptului că niciodată clientul nu a fost tratat ca partener egal, acest drept fiindu-i refuzat din start. Băncile s-au folosit în relaţie cu clienţii de contracte standardizate, preformulate şi fără puterea de a fi negociate, de condiţii impuse în aceste contracte, de clauze abuzive (demonstrate în justiţie) şi au manifestat obtuzitate şi respingere atunci când s-a încercat, în mod repetat, negociere colectivă sau individuală, lucru ce poate fi dovedit cu documente” – dintr-o “Scrisoare deschisă a debitorilor”, către Şeful Statului, bazată şi pe sprijinul d-nei Monique Goyens, de la Organizaţia Europeană a Consumatorilor.  

 Sorin Grecu – Gazetadecluj.ro

Parteneri