Când eram mai mică, ieșeam afară seara, la apus, și mă așezam în leagăn uitându-mă la cer și imaginându-mi că norii sunt bunicii mei din partea tatălui. Apărea și luna și țineam un discurs pe care doar cerul și eu îl auzeam și mă rugam celor doi îngeri ai mei. Nu le spuneam nici părinților ce fac acolo. Uneori plângeam dacă pățeam ceva rău și îmi imaginam că bunicii mă ascultă. Îi rugam ca tata să fie bine căci de când, anul trecut, o femeie apropiată de familia mea s-a stins din viață, am coșmaruri că tati sau mami ar putea să nu mai fie la un moment dat și că nu voi mai avea de la cine primi sfaturi și nu voi mai avea o persoană cu care să mă cert continuu.
Lăsând dulcegăriile, căci doar eu îmi știu partea sensibilă, de un timp m-am rugat decât la culcare seara, și nu am mai admirat cerul cu atenție. Astăzi, închizând păsările cu mama, am văzut luna și mii de nori supărați sau veseli (închiși sau colorați) care mi-au adus aminte de ce făceam în urmă cu un an sau doi/trei. Am intrat în casă dar repede am dorit să fac o poză lunii, chiar dacă două zile nu am voie la telefon ca să primesc un cadou mult dorit de la tati și mami.
M-am întors afară și am căutat luna. Nicăieri! Toate unghiurile indicau nori. Norii au acaparat luna, distrugându-i măreția preț de o jumătate de oră. Am să țin doliu pentru acele minute în care luna era închisă în mărețul praf al norilor. Am revăzut imaginea bunicilor pe care îi știu doar din poze. Îi am pe mamaie și tataie din partea mamei și îi iubesc enorm și mă bucur că îi am, dar mi-aș fi dorit ca măcar Ituța să mai fie. Să îmi spună poezii și să mă primească cu căldură la ea acasă. A prezis că o să mă nasc atunci când aveam câteva săptămâni în burtică și nu știa nimeni că exist. Dar totuși și luna îmi știe discursurile și merita să fie lângă norii considerați bunicii mei din partea tatei!
(elevă în clasa a VII-a)
