Ana Luciana Avramescu: Mort pe dinăuntru, dar viu pe dinafară

 

Nu știu dacă a mai trăit cineva până acum starea de moarte interioară. Vine un moment mai devreme sau mai târziu când simți că pe dinăuntru ești mort fără nicio speranță și totuși în exterior te chinui să schițezi un zâmbet care poate pentru unii pare perfect normal.

Mereu un gol în stomac prevestește mai multe goluri care la rândul lor trimit sufletul într-o depresie , mai mult sau mai puțin adevărată .

Motivele pot fi multe . In general dezamăgirile sau persoanele pe care le pierdem fără de care nu ne imaginam viața și timpul .

Ne cuprinde un dor , străin de noi până acum, care nu se oprește decât cu trecerea timpului. Și chiar și atunci suntem încă în transa disperării .

Plângi o noapte , plângi două, plângi trei până când corpul nu mai are aceeași reacție la sentimentele care se luptă în creier sau în inimă .

Rămâi încremenit cu gândul la ceva care înainte era motivul fericirii tale .

Devotamentul unora dintre persoane , pe parcurs te rănește , deoarece îți dai seama că totul era o minciună sau pur și simplu nimic nu-i pentru totdeauna .

Ceea ce zic eu aici poate nu va convinge deoarece vine de la un copil care face 14 ani, dar credeți-mă, pe cât de exagerat pare , pe atât de real este .

Încercați să vă creati un mod de viața fără oameni care au puterea să vă rănească . Cel puțin nu vă atașați niciodată de cei ce pot  pune la pământ un echilibru pe care fiecare și-l obține greu,  după multe clătinări.