Dumitru Velea: ANUL TUDOR VLADIMIRESCU DOUĂ SUTE DE ANI DE LA RENAŞTEREA NAŢIONALĂ A ROMÂNILOR

Noul număr al ”Banchetului!”, revista păstorită de poetul-filosof Dumitru Velea, se deschide cu un amplu studiu-poem închinat lui Tudor Vladimirescu, cel al cărui steag l-a purtat mai apoi cu mândrie în mâini  Mihai Eminescu.(AMPress)

EMINESCU – DESPRE TUDOR VLADIMIRESCU

Bietul Tudor şi cinstitele domnii de boieri mari cari au urmat după el, reacţiunea contra fanarioţilor n-a durat decât 30-40 de ani, timp prea scurt pentru ca, prin părinteasca oblăduire, cum se zicea, şi prin bugetele cu baierele pungii legate cu şapte noduri, să poată îndrepta o ţară a cărei inimă era stricată. Fanarul de la noi a trebuit să renască mai puternic în vlăstarele rămase în pământul ţării în fiii şi nepoţii de Caradale pân-ntr-al şaptelea neam. Strămoşii au mâncat aguridă şi nouă ni se strepezesc dinţii.”

 

(Eminescu în Timpul, din 19 februarie 1881)

 

A fost dat ca Steagul Domnului Tudor Vladimirescu să se păstreze şi, la Serbarea Naţională de la 10 Mai 882, să figureze în fruntea celorlalte drapele. El fusese cu trei zile înainte donat statului român de către maiorul Gheorghe Ion Cacaleţeanu, prin comisia venită la Craiova din însărcinarea Consiliului de Miniştri, avându-i în frunte pe B. P. Haşdeu şi pe colonelul M. Vlădescu. Chiar şi heraldica acestuia pune într-o lumină adecvată sensul Revoluţiei lui Tudor: centrul şi partea de sus sunt ocupate de „Troiţă de o fiinţă” (Tatăl-Fiul-Sfântul Duh), având în dreapta pe „Sfântul Tiron” (Teodor – Tudor) şi în stânga pe „Sfântul Gheorghe”; în partea de jos, în mijlocul unei coroane, stă vulturul Ţării Româneşti cu crucea în cioc, iar o inscripţie, în litere chirilice, din patru versuri, strânge de o parte şi alta pecetea identităţii; şi, dedesubt, data: „1821 – Ghenar”. Versurile sunt ruga necurmată a unui popor către fiinţa supremă:

Tot norodul românesc / Pe tine te proslăvesc

Troiţă de o fiinţă / trimite-mi ajutorinţă

Cu puterea ta cea mare / Şi cu braţul tău cel tare

Nădejde de dreptate / Acum să am şi eu parte.”

Despre Steagul Domnului Tudor s-au exprimat: B. P. Haşdeu, Onisifor Ghibu, Nestor Vornicescu, G. D. Iscru, ultimul sintetizând:  Steagul „reprezintă simbolul independenţei acestei revoluţii şi, deopotrivă, simbolul ideii de unitate politică naţională a întregului popor român (tot norodul românesc!)”. (Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Ed. Albatros, Buc., 1982, p. 110).

Cu privirile înlăcrimate, Eminescu poate va fi văzut Steagul lui Tudor Vladimirescu, fluturând în mâinile slăbite ale ţăranilor aduşi la serbarea naţională, spre satisfacţia „păturei superpuse”; dar, sigur, cu aceleaşi priviri întoarse înăuntru, a pătruns vălurile anume înflorate, aşezate succesiv peste chipul istoriei noastre. Nu numai că, în desfăşurarea sa, istoria îşi prezervă determinările, dar în cazul poporului nostru (ca al tuturor celor mici) se lasă contrafăcută de mâini nevăzute, suprapunând văluri care nu sunt în nici o relaţie cu chipul real al acesteia. „Undele” râului, care formează „bătătura”, cum zice heraclit-hegelian Eminescu, sunt false pentru ca „bătătura” să nu ţină, şi perfid suprapuse pentru a nu putea întâlni „urzeala” – „covorul” istoriei trebuie să fie evanescent şi iluzoriu pentru ca „citirea” să fie fără sens, generatoare de ridicol, farsă şi conştiinţă nefericită. Eminescu deconspiră farsa pe care istoria o împlineşte, uneori, tocmai prin viclenia raţiunii sale. Dar să vedem ce va fi fost Domnul Tudor în tentativa eminesciană de luminare a ordinei ascunse a istoriei.

Anul 1881 constituie pentru Eminescu un punct de reper în disocierile şi aserţiunile istorice, precum toiagul lui Moise în despărţirea apelor roşii. El rezonează pe spirala înaintării istorice cu anul 1921, când Eminescu prevedea regenerarea şi unitatea naţională a românilor, iar înapoi, cu epoca lui Matei Basarab. Între acestea sunt fanariotismul şi neofanariotismul. „Domnia fanariotă şi scurgerea sistematică de stârpituri şi faliţi în şesul Ţării Româneşti – scrie el – a ţinut 121 de ani. Abia la 1921 avem perspectiva ca, prin o lungă reacţiune a spiritului naţional şi a puterii de asimilaţiune a solului şi a rasei, vom fi exterminat până şi urmele acelei domnii odioase.” (Timpul, 29 iulie 1881; M. E. Opere XII, p. 266).

În mişcarea istorică ritmul acestei spirale se accelerează: privită dinspre conştiinţa de sine, ea se închide; dinspre conştiinţa pentru sine, ea se deschide; în fazele prime, se caută identitatea; în fazele din urmă, popoarele se situează sub semnul „florii de aur”, adică încep în şi prin sine să cugete în folosul celorlalte. În mod firesc, aceste faze cu mişcările lor sunt succesive, în caz fericit, consecutive, iar în caz nefericit, răsturnate. Printr-o anume viclenie, conştiinţa pentru sine netezeşte calea afirmării conştiinţei de sine. Nu este de mirare că şi românii în istorie şi-au putut afirma conştiinţa de sine graţie unor elemente fundamentale din planul conştiinţei pentru sine: a nu-şi trăda legea şi limba era absolut mai important decât numele vremelnicului stăpânitor. Principiul continuităţii se retrage în subterana social-istorică şi funcţionează prin strategia prezervării. Căci popoarele mari, stăpânite de demonul puterii, au executat atentate după atentate asupra identităţii popoarelor mici. De aceea, modelul desfăşurării normale, pentru acestea, este răsturnat. „Făcut-au bine sau făcut-au rău – se întreabă Eminescu în amplele şi profundele Studii asupra situaţiei, publicate în Timpul între 17 şi 24 februarie 1880 – cei mai mari domni ai noştri preferând o supremaţie nominală turcească unei supremaţii reale creştine?” Şi răspunde: „Realitatea a dovedit că era tot ce puteau face mai bine. Toate, dar absolut toate statele dunărene au devenit paşalâcuri, marele regat al Ungariei au fost asemenea paşalâc o sută de ani. Polonia a fost împărţită şi mai este azi, pe când vechile noastre tractate, iscălite cu litere mari şi băţoase pe piele de viţel, au fost până mai ieri izvorul neatârnării reale, izvorul din care au decurs actele succesive de emancipare de sub domnia turcească. Tudor se bazează pe ele când cere de la Poartă reintroducerea domniei naţionale…” (E. M., Opere XI, p. 20).

Dintr-o perspectivă mai amplă, s-ar părea că istoria „se încearcă”, „se experimentează” prin diverse „abateri” pentru a-şi verifica metodul viclean de împlinire, o împlinire prin „carenţe”, cum ar fi zis Noica. „Epoca de aur a fanarioţilor” este unul dintre „experimente” aplicate de istorie asupra unui popor, punându-i în cumpănă conştiinţa de sine şi generând, prin sfâşierea acesteia, o conştiinţă nefericită. Reprezentanţii săi, acele flori alese, sunt împinşi în tragism şi făcut din ei, nu eroi, ci martiri. Imagini ale acestui coşmar al istoriei sunt consemnate de cronicari, istorici, scriitori, contemporani, sau după; ele au căutat să substituie fiinţa istorică a poporului nostru. I. Ghica, în Acte şi legiuiri, IV, p. 138, scrie: „În Muntenia din 30 de familii în care întâlnim boieri mari nu sunt 19 care să fie mai vechi de 20 de ani. În Moldova, abia o familie boierească din zece e mai veche de Ioniţă Sturza. Cele 5 sau 6 familii cunoscute ale aristocraţiei actuale îşi datoresc ridicarea lor domnilor fanarioţi sau serviciilor aduse ruşilor în timpul ocupaţiei militare care a avut loc de 70 de ani încoace.” Despre un ultim domn fanariot, Andrei Oţetea scrie în monografia Tudor Vladimirescu (Ed. ştiinţifică, Buc., 1971, p. 39): „Alecu Şuţu (1819-1821) vine cu o datorie de 4 sau 5 milioane şi cu o suită de 820 de persoane, între care 9 copii şi vreo 89 de rude, care trebuiau căpătuiţi şi care, fireşte, cădeau în sarcina ţării. Din suita lui Şuţu mai fac parte 100 de arnăuţi, aduşi de la Constantinopol, pentru a înlocui pe arnăuţii lui Caragea, care erau suspecţi de sentimente ruseşti.

Epoca fanariotă „a fost pentru noi românii o epocă de dezarmare, de robie şi de ruşine – scrie exact şi polemic cu prezentul său Eminescu în editorialul („Nedeprinşi a face fraze…”) din Timpul, 30 decembrie 1880 – şi a ţinut 120 de ani până ce i-a pus capăt Domnul Tudor”, continuă poetul pentru a lumina sensul acestei revoluţii. Analizându-şi epoca sa perturbată de neofanariotism şi de contradicţii antinomizate de „experimentalismul” viclean al istoriei, Eminescu se ridică la cauze. Revoluţia lui Tudor devine un reper amplului demers eminescian: prezentul, o cheie pentru trecut, iar trecutul, un bun sfetnic în noaptea prezentului. În editorialul („Mai alaltăieri…”) din Timpul, 9 februarie 1881, invocându-l pe „bietul Tudor”, Eminescu scrie: „Pentru ca poporul să-şi fi păstrat puterea lui de reacţiune în contra epocei turpitudinilor s-ar fi căzut să nu avem epoca de aur a fanarioţilor, în cari Giani, Cariagdi, Carada şi C. A. Rosetti, în linie suitoare, s-au îngrijit a stârpi din rădăcină sentimentul de demnitate naţională. Atunci s-au pregătit spiritul public de astăzi, atunci s-au creat terenul pentru activitatea lui Giani, Cariagdi, Carada, în line coborâtoare…” (M. E., Opere XII, p.74). Aceste reflexii dintre prezent şi trecut, despre prezent şi trecut se originează, teoretic, în contradicţia dintre clasele pozitive şi pătura superpusă. Această contradicţie impietează legea compensării sociale, cu consecinţe dureroase în imediatitatea istorică (muncă = progres = civilizaţie) şi disolutive în planul conştiinţei pentru sine (al lumii valorilor). Iar pentru un popor, cu cât este mai mic, cu atât mai mult acest al doilea plan, al instituirilor ontologice în istorie, constituie „piatra din unghi”. Nu este cazul să adâncim determinările şi să decelăm cauzele generării conştiinţei nefericite pentru popoarele de sub scara istoriei. Să amintim că pe măsură ce contradicţia se adânceşte şi devine unilaterală, conştiinţa de sine a poporului se abstractizează şi se prezervă în clasele pozitive, care se află în raport direct cu munca, talentul şi creaţia. Pentru Eminescu, ţăranul devenea purtătorul şi expresia fiinţei naţionale. Cel de-al doilea termen al contradicţiei, „pătura superpusă”, cade într-o absolută negaţie, vidare de fiinţă naţională. Primul se întoarce spre locul de întemeiere; al doilea îşi alege sarcina perfidă de subminare; primul se purifică tot mai mult, al doilea se închistează în alogenitatea sa destructoare şi anihilantă. „Pătura superpusă”, în condiţiile social-istorice date ale unui popor mic, ajunge, în cea mai mare parte, atât ca origine cât şi ca funcţie, străină. „Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării – scrie Eminescu în editorialul („Românul a contractat năravul…”) din Timpul, 29 iulie 1881 – s-au ivit un  element etnic cu totul nou şi hibrid care ne-au furnizat generaţia actuală de guvernanţi. Aceştia sunt rămăşiţele haimanalelor  de sub steagurile lui Pasvanoglu şi Ypsilant şi resturile numeroase ale cavalerilor de industrie din Fanar. Din această seminţie nouă fac parte oameni ca Giani, Carada, C. A. Rosetti, Pherekydis, Serurie ş. al. Toată spuma asta de fanarioţi novisimi, cari s-au pripăşit în ţară de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluţiune, demagogia României…” (M. E., Opere XII, p. 266). sau, în editorialul („Teoria noastră”) din Timpul, 17 august 1881: „Fanarioţii, zburătăciţi prin mişcarea de la 1821, s-au constituit într-o societate secretă mai întâi ca ramură a Internaţionalei revoluţionare europene, mai târziu (…) ca societate anonimă de exploataţie a Ţării Româneşti, deci înainte de toate a bugetului.” (M. E., Opere XII, p. 295). În această situaţie, în istorie se petrece un qui-pro-quo: străinul stăpân se dă ca autohton, iar autohtonul stăpânit trăieşte, prin deposedare de fiinţa sa istorică, sentimentul de străin. Străin în propria ţară. Versurile din Doina sunt expresia disperată, nu a lui Eminescu, ci a conştiinţei nefericite, sunt lacrimile milenare şi anonime ale poporului român. Nu întâmplător, prin diverse qui-pro-quo-uri această conştiinţă nefericită a fost răsturnată într-una fericită, iar expresiile dureroase, disperate şi tragice ale conştiinţei pentru sine s-au căutat să se ascundă în mari şi tăinuite morminte. Românii, ca şi alte popoare mici, îşi au teritoriul plin nu numai de morminte cu oseminte ale celor trecuţi în „celălalt tărâm”, ci, mai ales, cu mormintele conştiinţei pentru sine, ale luminii şi fiinţei ce aşteaptă prăvălirea lespedei. Într-un asemenea mormânt s-a fost aruncat Domnul Tudor cu Revoluţia sa cu tot, şi stăpânitorii, pe timpul nopţii lor, au pus strajă pentru a nu se prăvăli nici o piatră. Numai că vine Cuvântul lui Eminescu, prăvălitor de lespede şi înălţător pentru Domnul Tudor. Cu luare aminte el a cercetat şi citit fâşiile de pânză curată de in ce-au înfăşurat trupul lovit de suliţe şi săbii al lui Tudor şi a încercat să ne facă să-l vedem luminos mergându-ne în faţă, sau între noi, pe un drum, către un sat din Carpaţi. Şi aceste fâşii de pânză erau cronici şi documente din Arhiva „Hurmuzaki”: Eminescu ni le citea la 60 de ani după martirajul lui Tudor, acoperit de zgomotul epocii, iar nouă ni s-a dat putinţa să le vedem abia după un veac şi jumătate, şi, datorită luminii aparente, să ne joace în faţă.

Cu o putere uimitoare, Eminescu răstoarnă qui-pro-quo-urile, deconspiră farsa unei epoci aflată sub semnul ridicolului ce poartă cu sine, relevabil după multe generaţii, tragicul. Eminescu îl lumina în „clipa cea repede” şi-l asuma pentru sine şi întregul său popor. Conform mişcării celor două spirale şi a legilor din istorie, în cazul popoarelor mici, de confruntare între elementul propriu şi cel alogen, sorţii victoriei alternează pe spirale, până când primul reuşeşte lent, dar sigur din perspectiva timpului, să-l asume pe cel din urmă. O victorie a primului era Revoluţia lui Tudor. Cu limpiditate Eminescu scrie în Timpul din 29 iulie 1881: „Dac-am încerca să determinăm exact timpul în care elementul autohton au învins pe cel imigrant, sau a fost învins de el, am zice: La 1700 învinge elementul imigrant prin domnia fanariotă. La 1821 începe reacţiunea elementului autohton şi merge biruitoare şi asimilând până la 1866. La 11 fevruarie 1866 învinge din nou elementul imigrant. Există şi de-atunci o oscilaţiune, o mutare a punctului de gravitaţie când asupra elementelor instinctiv naturale, când asupra celor instinctiv străine, dar victoria, precum vedem, e momentan a acestora din urmă.” (M. E., Opere XII, p. 268).

Printr-o simetrie de translaţie, Eminescu descrie epocile: cea a lui Matei Basarab – prin gura domnitorului cu care el s-a identificat în ultima parte a vieţii – şi cea a sa: adică ante-  şi postfanariotă cu 60 de ani. Prin urmare, Revoluţia lui Tudor devine o piatră luminoasă pe drumul înaintării unui popor, pe care „copilul” lui Heraclit n-o mai poate mişca. În epoca lui Tudor tensiunea dintre elementele istorice şi cele neistorice ajunsese critică. Pentru descrierea ei, Eminescu aduce lucrarea unui martor ocular, adjutantul lui Tudor, Mihai Cioranu, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, publicată în 1859. În editorialul („Ce pofteşte L’indépendance roumaine?”), din Timpul, 5 august 1881, poetul subliniază: „Mihai Cioran, adiutantul lui Tudor ne povesteşte că la 1821 se superpusese peste toată populaţia istorică o pătură foarte numeroasă de străini, în toate funcţiile, în toate mânăstirile, în toate bisericile, în toată viaţa publică.” (M. E., Opere XII, p. 277). Şi citate după citate, argumente după argumente sunt aduse din lucrarea acestuia pentru a reliefa adevăratele cauze ale Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu. Ideile lui Bălcescu din studiul Mersul revoluţiei în istoria românilor, din 1850, că Tudor Vladimirescu „a vrut ca tot românul să fie liber şi egal, ca statul să se facă românesc” şi că din cauza aceasta a fost „ucis de aceşti fanarioţi, pe cari şi după marte-i umbra lui urmează a-i mătura din ţeară.” (N. B., Opere I, Ed. Academiei, Buc., 1974, pp. 106; 101), sunt reliefate pe pagini întregi ale publicisticii eminesciene. Cuvintele purtătoare de adevăr ale lui Eminescu cad cu iuţeala fulgerului peste creştetul pleşuv al Caradalelor neofanariote. Pentru prima oară în istoriografia noastră, el subliniază legătura dintre Tudor Vladimirescu şi Gheorghe Lazăr. A fost nevoie, ca într-o ţară românească, în al cărei Bucureşti se lăfăia limba greacă, să vină un ardelean, Lazăr, „pentru a redeştepta sentimentul naţionalităţii”, scrie în acelaşi editorial Eminescu. Mult mai târziu această simbolică legătură avea să fie amănunţit descrisă de un alt ardelean, Onisifor Ghibu.

Contradicţia dintre rasa istorică, ce ar trebui să fie determinantă politic, şi „pătura superpusă”, conducătoare politic, se surprinde în profunzime ca fiind între geneză şi structură, între istoric şi politic; iar cum geniul naţional aparţine primului termen, îl vedem contrazis de cel de-al doilea termen, derivat. Şi această contradicţie care se întâlneşte numai şi numai în cazul popoarelor mici, îşi are determinările, surprinde Eminescu, în afara acestor popoare. În cazul poporului nostru din epoca sa, se spune: „Deşi poporul român e numeros, lupta lui e disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini. Aduşi la putere de Rusia, susţinuţi azi de alianţa austro-germană, vedem pârghiile cari-i ridică aşezate în afară, pe când înăuntru n-avem decât poporul nostru propriu, esploatat cu neomenie, sărăcit, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede a ceea ce trebuie să facă.” (Timpul, 29 iulie 1881; Opere XII, p. 267).

punctele critice ale contradicţiei dintre istoric şi politic vor reveni pe spiralele istorice, epoca lui Eminescu fiind una din „rimele” acestea. Punctele critice de pe spirala conştiinţei de sine, jertfirile şi revoluţiile istorice întru identitatea poporului nostru, au rezonat toate generând pe spirala conştiinţei pentru sine Marea Revoluţie a lui Mihai Eminescu. Începând din 8 noiembrie 1879, cu editorialul („Am zis în numărul nostru penultim…”) din Timpul, numele lui Tudor Vladimirescu este invocat şi, pe măsură ce poetul se afla tot mai mult prins în paralelogramele de forţe ale istoriei, invocarea sporeşte ameţitor. Când partidul de guvernământ îşi caută antecedente istorice în Revoluţia lui Tudor, Eminescu face pentru prima oară distincţia fundamentală, privind sensul şi scopul respectivei revoluţii: „Tudor s-a ridicat cu Mehedinţul în contra grecilorse subliniază – iar nu în contra boierilor.” (M. E., Opere X, p. 349). Căderea fanarioţilor determinată de orientarea revoluţiei lui Tudor şi de lupta boierilor pământeni, atâţia câţi mai erau, este o confirmare a tezei lui Eminescu. Dar peste această confirmare s-au tras continuu grele văluri, pentru ca să funcţioneze qui-pro-quo-urile în istorie. Când preia complet conducerea Timpului, în studiile din februarie ale anului următor, Revoluţia lui Tudor este integrată în ideea de independenţă ca sumă a actelor noastre istorice. De la acest cadru general, Eminescu trece în cel al particularului, al setului de determinaţii. Aici surprinde acţiunea partidului de guvernământ de a pava drumul spre „catastrofa financiară” cu pietrele luminoase ale istoriei, cu „Tudor Vladimirescu, cu 48, cu 66.” (Timpul, 5 martie 1880; Opere XI, p. 61). Printr-o extrapolare compensativ-acoperitoare se invoca Revoluţia lui Tudor, viciindu-se adevărul istoric. Fenomenul, care în timpii contemporani a luat numele de imprevizibilitate a trecutului, este deconspirat in nuce de Eminescu; razele trecutului frânte de prisma puterii prezentului sunt readuse la direcţia şi mişcarea iniţială. Procedeul de cauzalitate răsturnată şi falsă al lui C. A. Rosetti este disoluat ironic: „dacă s-a ridicat Tudor Vladimirescu contra grecilor, aceasta se datoreşte liberalilor…” (Timpul, 3 iunie 1880), sau: „o mai cuteza să vie cu poveşti de la Anadan Babadan, precum că d. C. A. Rosetti ar fi făcut parte din ceata lui Tudor Vladimirescu pe când nu era încă pe lume?” (Timpul, 25 iulie 1880; Opere XI, p. 267).

Şi cum politicul îşi arogă istoricitate, chiar structurarea viciată de patologic îşi caută un cod genetic, iată şi neofanariotismul, „pătura superpusă” căutându-şi originile şi găsindu-le chiar în Revoluţia lui Tudor, fenomen nesingular şi repetabil. În plină farsă, sensul revoluţiei este pervertit. Eminescu se vede nevoit să facă un recurs în istorie, pe baza filosofiei acesteia, şi cu documentele „în mână”. În şedinţa Adunării deputaţilor din 7 mai 1882, M. Kogălniceanu prezentase petiţiile de împroprietărire din pământurile statului ale ţăranilor din Ilfov şi Vlaşca. „Promiscuitatea banchetului C. A. Rosetti nu le-a luat în seamă. Ţăranii care au venit în Bucureşti cu ele nu făceau parte din naţiune”, după Românul oficios, din 9 mai 1882. La 10 mai, ţărani din judeţele ţării sunt aduşi la paradă. Eminescu, mâhnit în adâncul fiinţei sale, le aduce aminte de Domnul Tudor. Că tot astfel a început mişcarea. Şi neofanarioţii îi cer, persiflator, tocmai lui, nerecunoscându-i nici originea română, un mic „curs de istorie naţională”. Şi Eminescu îl dă cu documente cu tot: o rostire una cu a istoriei. Fiindcă s-a căutat, şi după, să nu se audă – revoluţia lui Tudor fiind încadrată în greceasca Eterie – să o ascultăm, şi în această epocă de tranziţie, in extensio:

Contra cui s-a ridicat Tudor?

Contra a lor voştri, v-am spus-o o dată şi v-o repetăm ş-acum. La 18 martie 1821 Tudor intră în Bucureşti cu 3.000 de panduri olteni şi trase la Emanuel Brâncoveanul.

Iată ce zice în proclamaţia de la 20 martie acelaşi an:

 

Aşadar, ajungând şi în Bucureşti, care este capitala ţării, şi unde am găsit mulţi boieri patrioţi care s-au găsit şi se găsesc de aceleaşi simţiri cu mine, pentru fericirea ţării, cu cari împreună chibzuindu-ne pentru împlinirea greutăţilor ce se cere de la împrejurările de astăzi, s-a găsit de cuviinţă ca prin mine să se împlinească contribuţie obştească de la fiecare fără deosebire.

 

Aşadar la întrebarea Pseudo-Românului răspunde chiar Tudor; căci aceste vorbe scrise şi iscălite de el sunt autentice. El a găsit mulţi boieri patrioţi de aceeaşi simţiri cu dânsul cari, constituiţi în sfat, l-au autorizat să perceapă dări de la toţi fără deosebire, sancţionând astfel prin votul şi adeziunea lor puterea pe care moşneanul din Gorj şi-o asumase.

Şi pentru ce scop s-au ridicat Tudor?

Aici îl punem tot pe el să răspunză.

 

Nu pentru alt scop decât pentru întoarcerea drepturilor acestei ţări, cari din vechime le-a avut şi niciodată de nimeni cu sabia nu i s-au luat, ci mai vârtos cu sabia şi cu sângele strămoşilor şi a celor vrednici de toată slava cu sfinţenie s-au păzit.

 

Dar în sfârşit în petiţia către Poartă Tudor vorbeşte foarte clar.

 

Cătră prea strălucita Poartă alergăm noi tot poporul Ţării Româneşti, spuind cu mare jale necontenitele şi neauzitele patimi şi chinuri ce suferim neîncetat de la Domnii greci, cum şi de la suita ce aduc cu dânşii şi de la toţi grecii, neamul lor, ce s-au încuibat în pământul nostru.

 

Oare nu-i asta destul de clar pentru d-nii Giani, Cariagdi, Carada, Pherechydes, C. A. Rosetti etc., etc.? Oare gura lui Tudor, pana lui – se întreabă Eminescu – nu sunt destule dovezi pentru a se şti în contra cui era îndreptată mişcarea?” (Timpul, 16 mai 1882; Opere XIII, p. 120).

Adâncindu-şi reflecţiile de filosofia istoriei, Eminescu aduce în sprijin teoria vârstelor, de sorginte hegeliană, coroborată cu determinări din epocă: teoria adaptabilităţii a lui Darwin, sau a selecţiei ereditare a lui Jacoby. Poporul român este un popor tânăr; elementele fanariote aparţin unui popor bătrân şi sunt greu sau deloc asimilabile. Nu este locul aici să detaliem descrierea eminesciană a acestora, dar să spunem că el le pune în lumină mare spre a se vedea cum energia şi viaţa istorică se retrag din acestea, lăsându-le ca pe nişte spectre chinuitoare peste un popor tânăr, care încearcă, în propria casă, să se trezească la ivirea zorilor. Eminescu îşi completează descrierea acestor elemente cu citate chiar din Proclamaţia lui Al. Ipsilanti, prin care se despărţea de ostaşii săi, calificându-i drept fricoşi şi bicisnici. (v. Documente privind istoria României, IV, Eteria în principatele Române, Ed. Academiei, Buc., 1960, p. 203; M. E., Opere XII, p. 285). Aceste elemente aparţin, poate, unui coşmar pe care inconştientul istoriei îl dă la iveală şi cu care „încearcă” popoarele pentru trezirea la conştiinţa de sine. Iar acest fenomen de trezire este „dureros şi crud – zice Eminescu – ca orice cunoaştere de sine însuşi.” (Timpul, 5 august 1881).

Domnul Tudor îi apare poetului ca un adevărat reformator, purtător al semnului dumnezeiesc. E şi-a asumat principiile: „simţul istoric” şi „iubirea trecutului”. După reformatorul Legii, Iisus Nazarineanul, al Bisericii, Luther, al „bătrânelor datini ale ţării”, Matei Basarab, ca reformator al „Domniei”, Eminescu îl înscrie pe Tudor Vladimirescu. „Vă cer trecutul ţării mele îndărăt cu Domnia ei, cu legile ei vechi, cu datinile ei”, zice Tudor către Împăratul Turciei – scrie poetul în editorialul („Parturiunt montes…”) în Timpul, din 13 februarie 1882 (Opere XIII, p. 53) – şi numai în trecut văd toţi rădăcinile regenerării”. Sau în editorialul („Proiect de lege….”), în Timpul, din 6 martie 1882, vorbind despre istoria dreptului român, este invocat acelaşi Tudor cu privirea îndreptată spre trecut. „Dacă, la 1848, generaţia de agitatori ar fi fost compusă din oameni serioşi, cunoscători ţării, poporului şi datinelor lui, nu bonjurişti pomădaţi şi frizaţi, dacă ar fi fost Tudor şi nu C. A. Rosetti, acesta ar fi căutat îndreptarea în întoarcerea la trecut.” (M. E., Opere XIII, p. 74).

Dar n-a fost să fie aşa. „Soarta oamenilor este tragică”, scrie Eminescu în Timpul, din 21 mai 1882, şi se poate completa; şi soarta popoarelor mici este tragică. Poporului istoric, îmbolnăvit de neofanariota „ciumă orientală”, vertebrele morale i-au slăbit atât de mult – clamează Eminescu – încât dacă s-ar ivi un salvator, acesta „ar muri sub garduri, ca Şincai ori ca Avram Iancu, s-au s-ar găsi cineva să-l vânză, precum pe Tudor l-a vândut sârbul Macedonski…” (Timpul, din 4 august 1882; Opere XIII, p. 159).

Maică, măiculiţa mea,

Cum să scap de cursă rea?

Căci un glas prevestitor

Îmi tot spune c-am să mor.”

(din Balada Visul lui Tudor Vladimirescu)

Se aude de oriunde vocea lui Tudor, cel „îmbrăcat cu cămaşa morţii” şi aşteptând-o, cum îi mărturisea preotului Ilarion. Pândit de acel „şarpe galbin prefăcut”, Ipsilanti, prin cele trei capete ale sale înveninate: sârbul Dimitri Macedonski, grecul Hagi Prodan şi bulgarul Alexandru Pavlovici – primul ca o umbră de la început şi până la sfârşit – şi prin mâna „monstrului de la Galaţi, Vasile Caravia”, Tudor cade sub suliţe în noaptea de 8/9 iunie 1821, afară din Târgovişte, pe un drum, în dosul Mitropoliei. A câta oară un român ajuns martir!? La un veac de la această noapte, Nicolae Iorga avea să scrie, aproape cu cuvintele lui Eminescu: „L-au judecat? El nu era om să răspundă. L-au osândit? Ce preţ putea să aibă osânda de la astfel de judecători! A fost omorât noaptea în marginea oraşului, sub geana dealului de pe care priveghează mânăstirea Dealului cu rămăşiţele pământeşti ale lui Mihai Viteazul. Călăi i-au fost trei ostaşi cari nu stătuseră niciodată în faţa duşmanului… Îl ciocârtiră cu iataganele, la ceasurile de noapte, când fac isprăvi tâlharii, în spre ziua de 27 mai 1921 în marginea Târgoviştei. Aceşti  creştini care luptau sub steagurile sfinţite pentru libertatea celor ce cred în Hristos, zvârliră într-o fântână părăsită trupul spintecat, care nu s-a învrednicit niciodată de îngropare. Ţăranul acesta făcuse într-adevăr un mare păcat: voise ca în ţara lui să aibă parte de fericire şi de putere săracii neamului românesc.” (Un apărător al săracilor „Domnul Tudor” din Vladimiri (1780 – 1821), Cartea Românească, Buc., 1921, pp. 124-125).

Vertebrele sacre ale fiinţei noastre istorice au fost supuse unei măcinări continue. Cel lipsit de caracter, cărbunele moale, „ceara”, cum zice deseori Eminescu, fracturează diamantul, vinde „cristalul istoric”. Cel venit, ca în trei zile să ridice Templul după ce a fost stricat, este vândut de cel cu baierele pungii trecute pe după gât. Mereu vedem din textele-pilde ale lui Eminescu fugind pe străinul cu arginţii strânşi în mână după trădarea din prelunga noapte ghetsimani. Acesta poate să fie din tagma vânzătorilor din Templu, din „peştera de tâlhari”, sau chiar dintre însoţitorii Marelui Reformator. Dar, prin actul trădării, oricare ajunge generic străin şi fără putinţă de redempţiune. Eminescu nu îl absolvă de vină nici până în a şaptea spiţă, chiar dacă ajunge să fie iertător, precum cu poetul AL. Macedonski, urmaşul sârbului complotist.

Nu este întâmplător că mâini străine şi aceleaşi îl obligă pe Tudor Vladimirescu la martiraj şi pe Cuza la exil. Şi iarăşi, „mâna de deasupra” pentru a arunca străluminări în parantezele (prea multe şi adânci) ale istoriei noastre, a lăsat ca trupul „îmbrăcat cu cămaşa morţii” al Domnului Tudor să cadă acolo unde odihneşte, adus de peste munţi, capul lui Mihai, retezat de o aceeaşi mână. Iar cel ce a urmat stâlpul luminos prin noaptea istoriei şi vorbea cu limba lui Matei Basarab, văzând acestea, Mihai Eminescu avea să fie împins în ospicii de aceleaşi sorginţi, începând şi sfârşind cu al lui Şuţu. Conştiinţe nefericite şi existenţe tragice. Sau: existenţe nefericite şi conştiinţe tragice! Sub semnul „Troiţei de o fiinţă”.

 

*

Când modelul fiinţării istorice al popoarelor mici, al desfăşurării celor două spirale, a conştiinţei de sine şi a conştiinţei pentru sine, a ajuns răsturnat şi, pentru popoarele mari, a devenit evident, atunci atenţia acestora, în epocile mai apropiate şi îndeosebi prezente, s-a îndreptat spre periclitarea conştiinţei pentru sine, unde s-a ascuns, ca in nuce, identitatea celor mici. Atentatele s-au îndreptat şi se îndreaptă asupra culturii, asupra lumii valorilor. Este barbaria modernă, care rezonează cu barbaria primelor timpuri: cine reuşea să captureze simbolul valorii supreme, religioase (steagul, statuia zeului etc.), era şi cel victorios. dar acolo nu se ieşise din mit şi „metaforă”. Acum se caută să li se substituie (sau chiar să li se distrugă) cultura. Şi astfel, popoarele mici au trecut şi sunt obligate să treacă, din disperare, să pledeze pentru identitatea proprie, să-şi manifeste chiar într-un mod abstract şi unilateral conştiinţa de sine. replica celor mari vine dură şi nedreaptă: popoarele mici sunt naţionaliste; ele, cele mari, obturând cu totul cauzele, nelăsând la „Tribunalul istoriei” să se descopere adevăraţii vinovaţi care le-au împins pe celelalte în fundătura şi absurdul istoriei. Metaforic spus şi nu tocmai, după ce li s-a luat cerul celor mici, ele au strigat, avem cerul; şi după ce li s-a acoperit cerul cu un altul vopsit, ele au invocat, în genunchi şi în tăcere, zeii cerului lor, strigându-şi în disperare spre a fi auzite, numele. Şi strigătul acesta a fost întors de cerul vopsit şi tras deasupra de popoarele mari, ca o acuză.

Iată-l pe omul care a fost crescut cu frica lui Dumnezeu şi în iubirea aproapelui, strigându-şi numele şi aceasta este considerată ca o blasfemie la adresa zeilor străini cu picioare de lut, răspândiţi peste tot de cei puternici. Oare, versurile, ruga întregului „norod românesc” de pe steagul lui Tudor Vladimirescu, nu vor fi fost simţite de fanarioţii din Bucureşti, de sultanul, ţarul şi împăratul acelor vremi ca o ofensă puterii lor, prin invocarea „Troiţei de o fiinţă”? Altfel, Domnul Tudor ar fi îmbrăcat „cămaşa vieţii” pe timpul cât a fost „poruncitor ţării”, şi nu după prăvălirea sub iatagane străine, prin vânzare. Candela pe care a aprins-o, la plecarea spre Bucureşti, în Mânăstirea Tismana, în faţa icoanei Maicii Domnului, protectoarea poporului nostru prea mic şi încercat, arde şi azi şi pentru totdeauna. Popoarele mici au, prin martirii lor, precum sfinţii, o corolă de lumină deasupra capului.