• Home
  • De la prieteni
  • „BĂIATUL ADOPTAT” – VERDINGKINDER sau copiii fără valoare ai Elveţiei (II)

„BĂIATUL ADOPTAT” – VERDINGKINDER sau copiii fără valoare ai Elveţiei (II)

POZA 1

În Estul Europei, Elveția e privită ca echivalentul european al “tărâmului făgăduinței”. “Ordinea și disciplina” – traducerea expresiei “merge ca ceasul elvețian” – ascund teroare, sânge, sclavie impusă asupra copiilor răpiți de stat de la familiile lor. Spus cât se poate de sec, Elveția reprezintă puritatea capitalistă.

Istoricul Loretta Seglias arată că “motivele economice” erau cele care determinau de cele mai multe ori răpirea copiilor din familii pentru a putea fi puși să muncească forțat, ca sclavi, în agricultură, dar, și mai important, erau furați doar copii săraci.

“Până la al doilea război mondial, Elveția nu era o țară bogată, mulți oameni trăiau în sărăcie.” Agricultura nu era mecanizată, așa că fermierii au cerut sclavi – oameni obligați să muncească fără a fi plătiți, fiind conștienți că pentru a nu muri nu puteau refuza.

Fermele aveau nevoie de oameni care să poată munci cu brațele lor, dar era mai greu ca adulții să fie răpiți și constrânși, așa că au cerut minori.
Ținteau în special copiii săracilor. Statul a inventat pretexte – religioase și morale – pentru a putea răpi minorii din familiile sărace și a-i da cu forța în sclavie viitorilor stăpâni, numiți în acte “părinți adoptivi”.

Dacă un copil rămânea orfan, dacă unul dintre părinți nu era căsătorit, mai ales dacă erau săraci, comunitățile interveneau și cereau autorităților să ia copiii din acele familii.

„În Elveția, până în 1970, ce nu era considerat moral era pedepsit. Dacă nu te încadrai perfect în normele morale, erai trimis în arest sau erai închis într-un spital de psihiatrie, fără să fi comis vreo crimă sau să fi făcut ceva rău.”

Nu doar erau răpiți de stat, erau și vânduți în piețe, la fel ca orice animal. Chiar și în 1946, în piața publică din Berna au fost vânduți 10.000 de copii-sclavi, la fel cum erau vândute animale care puteau fi exploatate la munci grele. Luarea în sclavie a copiilor a încetat oficial în anii 1970, dar, chiar și în 1981, mai existau copii luați din familii și folosiți ca sclavi-muncitori de către cei din clasa de mijloc.

În 2008, Roland Begert, fost copil-sclav, a publicat un roman autobiografic, provocând un scandal imens în Elveția pentru că a îndrăznit să se atingă de un subiect tabu. Begert a povestit cum, după al doilea război, copiii săraci de la sate au fost luați cu forța din familiile lor și obligați să muncească în industrie pentru că „nu era destulă forță de muncă”.
7

În 2012 victimele sclaviei în copilărie au organizat o expoziție itinerantă : „Verdingkinder Reden” (copii ale contractelor povestesc), în care au prezentat dovezi și au povestit prin ce au trecut.
POZA 2POZA 3POZA 4.

Tot în 2012, filmul artistic „Băiatul adoptat” – The Foster Boy (Der Verdingbub),
care spunea povestea copiilor sclavi – în care este descrisă viața unui orfan și a unei fetițe dintr-o familie săracă, aruncați de autoritățile elvețiene într-o astfel de fermă, a devenit cel mai vizionat film din Elveția vreodată.
POZA 6

Unii băieți erau dați la ferme de părinții lor pentru că ar fi avut „probleme de comportament”; asta de regulă însemnând că părinții lor, fundamentaliști creștini, îi prindeau că se masturbau.

Până în 1991, statul elvețian a închis mii de adolescente în închisori ca cea de la Hindelbank, ca să fie „reeducate”. Acuzate că erau „rebele”, sau că „trăiau în promiscuitate”, au fost ținute cu forța în astfel de închisori pe termen nelimitat, fără vreun proces pentru că nu comiseseră nici o crimă sau infracțiune de fapt. „Crimele” lor erau „morale”.

Motivul real al convertirii copiilor săraci la muncă era acumularea de capital de către stăpânii copiilor-sclavi, adică de viitoarea clasă de mijloc și sugrumarea oricărei forme de asistență socială. Practic, statul elvețian a format și facilitat accesul clasei de mijloc la muncitorii care puteau fi cel mai ușor exploatați, și pentru care costurile întreținerii erau minime (hrana, de multe ori redusă sistematic până la înfometare: copilul-sclav trebuia să devină „harnic”). Nici vorbă să fie plătit copilul-sclav. Dimpotrivă, stăpânul său – respectabilul fermier – primea bani de la stat și de la părinții naturali pentru că exploata un copil. Orice cost ar fi presupus întreținerea sclavului era acoperit din banii publici și din banii pe care statul îi obliga pe părinții naturali să-i trimită stăpânului de copii-sclavi.
POZA 5

Acești copii-sclavi, considerați „adoptați”, nu trăiau cu familia „adoptivă”. Cei mai mulți dormeau în grajduri cu porcii și vitele. Ziua de muncă începea la 3-4 dimineața și se termina seara târziu. Mulți dintre ei nu erau lăsați la școală decât foarte rar.

Erau violați, bătuți, torturați – unii până la moarte. Adesea, stăpânii de sclavi, fermieri respectabili din clasa de mijloc elvețiană, scăpau de trupurile lor la fel cum scăpau de animalele de povară: îi îngropau unde îngropau și vitele. Poliția și preotul se asigurau că nimeni din comunitatea respectivă nu va vorbi despre moartea copiilor-sclavi. Când un copil-sclav dispărea, investigațiile erau închise cu concluzia: „Verdingkinder” a fugit de la fermă”. Copilul mort era înlocuit repede de alt minor luat în sclavie.

Sursa: Revista LUMEA NR. 6 /2016, Fluri Guido STIFTUNG (Fundație)- foto, Blick/iulie 2019 – foto

Parteneri