Căsătoria, o loterie? De ce doar FETELE RELE au noroc în căsnicie

căsătorie2Relaţia de cuplu înseamnă comunicare, iar o relaţie conjugală eficientă presupune tocmai această abilitate, dezvoltată cât mai mult. Cu cât numărul persoanelor cu care comunici este mai ridicat, cu atât şansa la o căsătorie reuşită creşte. Şi cu cât suntem mai limitaţi ca număr de contacte sociale, cu atât şansele să avem căsnicii nefericite creşte, scrie danimoisa@yahoo.com.

De fapt, o teorie spune că suntem compatibili cu circa 2 la sută din persoanele cu care intrăm în contact! Şansă destul de redusă. E ca şi cum aş ascunde un joker într-un pachet de 52 de cărţi şi aş invita pe cineva să tragă o singură carte. Şansa să scoată Joker-ul din prima este destul de redusă. Asta se întâmplă şi în viaţă, cu cât faci mai multe extrageri, cu atât şansa să scoţi cartea câştigătoare creşte!

Distribuie prietenilor

Însă în domeniul relaţiilor interumane, avem în România un tipar disfuncţional. Majoritatea femeilor au avut în tinereţe o mare presiune socială: să fie cuminţi, să se mărite repede, şi să aibă un singur partener, pe cât posibil! O ruptură a relaţiei, sau un al doilea partener, erau percepute ca eşecuri majore, ca fiind o ruşine, şi persoana respectivă primea o etichetă! Presiune socială suficient de mare să te facă să accepţi deseori un prim partener ca soţ, chiar dacă era nepotrivit, violent, alcoolic, agresiv, lipsit de sentimente. Deoarece o schimbare ar fi fost prea dureroasă, prea dificilă, şi gura lumii era prea greu de înfruntat.

Şi ne pomenim cu o generaţie de victime, de căsătorii aranjate, acceptate de nevoie, şi disfuncţionale. Mariaje pigmentate cu gelozie, violenţă, scandaluri, adulter, dar rareori divorţuri. Totul se muşamalizează, se ascunde sub covor, se maschează atent, pentru că gura lumii judecă! Sentimentele de jenă, de ruşine, de frică de a nu fi judecat, etichetat, desconsiderat ne fac adesea să acţionăm iraţional. Să ne limităm opţiunile şi să refuzăm să ieşim din aceste anturaje nepotrivite (care nu se pot numi căsătorii decât juridic, faptic fiind vorba de colocatari aflaţi într-un permanent război). Peste toate, supraimplicarea părinţilor, cu texte de genul: Să nu cumva să ne faci de ruşine divorţând…

Cândva, nu psihologul, ci o întreagă societate, şefii de la serviciu şi activiştii de partid din intreprindere se amestecau violent în viaţa cuplurilor şi interziceau efectiv divorţurile. Care aveau loc rar, doar în unele cazuri foarte grave, cum ar fi violenţa repetată, dublată de alcoolism cronic.

Azi, tot mai multe victime de atunci se trezesc. Uneori, şi după 20-30 de ani. Între timp copiii au crescut, au plecat şi abia atunci femeile găsesc resursele şi maturitatea necesară de a da masca jos şi de a recunoaşte că viaţa poate să aibă şi alt sens.

Azi activistul de partid sau directorul intreprinderii nu mai au dreptul şi nici nu se mai amestecă în viaţa personală. Nici măcar psihologul nu mai dă „sfaturi salvatoare” pentru acceptarea unei relaţii disfuncţionale. Demnitatea umană, dreptul de a fi fericit şi de a avea o viaţă armonioasă începe să primeze.Sănătatea fizică şi psihică sunt acum pe primul plan, înaintea pretinsei unităţi familiale sau a măştilor sociale. Vremea aparenţelor create doar pentru auzul vecinilor e pe cale de dispariţie. Şi statutul de victimă nu mai rezonează cu femeia europeană din oraşe.

Nivelul de stimă de sine, de autoapreciere al femeii greu îi mai permit să tolereze agresivitatea (verbală, dar uneori şi fizică), desconsiderarea, lipsa de respect. Încet, încet, dar sigur, femeile încep să se trezească, una câte una, şi să-şi ceară dreptul la fericire.