Cristina Mihaela Barbu: Copil nebun, spre ce mă grăbeam?

        Mi-am trăit copilăria frumos, cuminte, am trăit-o alături de un frate și o soră, alături de veri mulți, am trăit-o în casa părinților, plină de cărți, în casa bunicilor din Craiova, cu miros de dulceață de nuci verzi, cu miros de clătite fierbinți cu smântână, am trăit-o pe malul mării, sau în casa bunicilor de la Gorj, am fost copilul soarelui, copilul valurilor, mica sirenă, zâna câmpiilor neîmpânzite de sonde pe atunci, a dealurilor, a Gilortului, făceam vrăji cu buruieni culese de prin grădină, ca apele învolburate ale râului vâlvoi să nu mă ceară tribut pe mine și nici pe cei din jurul meu, aveam baghetă fermecată cu care înfloream ierburile uscate de arșița verii, seara ridicam bagheta și regina nopții se deschidea, greierii începeau să cânte,  soarele se lăsa ușor după dealuri, apărea luna, soră cu floarea soarelui, dar cheală, fără petale, mereu zâmbind misterioasă, parcă doar ea știind taina mea, vrăjile mele, mamaia scotea pâinea din vatră, brânza proaspătă, ouăle prăjite în untură. Aveam parfum în jur împrăștiat de flori, aveam orchestră din greieri și broscuțe. Toamna târziu, când frunzele cădeau epuizate după o viață scurtă, dar aprigă, în bătaia vântului de care toate erau îndrăgostite, doar așteptau ca vântul să aleagă, dar vântul, fiu risipitor le promitea la toate înălțarea, dar doar le dobora, le abandona în colbul de pe ulițe, uitate, obosite de dragoste, muncite de dor și așteptare, le cunoșteam la toate durerea, le culegeam și le sădeam din nou în pământ, le udam refuzând moartea, făceam vrăji cu bagheta fermecată să le dau viață, apoi în vara următoare, alergam să le văd deja copaci. Dar vântul își dusese treaba până la final, le uscase, le adulmecase ultima zbatere, le răpusese. Doar colb rămânea în urma lui. Bagheta mea nu avea putere în fața vântului, dușmanul meu de peste tot, de prin valuri, de pe nisip, de pe câmpurile și dealurile copilăriei.

Iubeam verile ca și cum inima știa înaintea mea că vara m-a adus pe lume. Sufeream pe 15 septembrie ca după o despărțire, era semnul că nisipul se dusese, soarele apusese, doar dușmanul meu, vântul rămăsese. Sufeream pentru căderea frunzelor, pentru pustiul de pe câmpuri, pentru gălăgia din curtea școlii, pentru veselia reîntâlnirii pe care eu n-o înțelegeam. Pleca lumea mea, venea o lume de frig, de flori băgate în casă de prin cotloanele curții, de stat cuminte în bancă, de împletit părul rebel, de tăiat scurt, scurt unghiile, de aranjat batista în buzunar, de captivitate într-o cușcă pe care o credeam doar a mea, dar este cușca tuturor copiilor de atunci și de azi. Vântul mă năpădea, mă dobora alături de frunze. Nu mai eram zână, puterile mă lăsau toamna, vrăjile nu mai puteau să ajungă la soare, bagheta o lăsam undeva, ascunsă, s-o găsesc vara următoare, eram simplu copil, speriat de timpul lung din față, lipsit de libertatea verii, dorind să fiu repede mare, adult, să scap de captivitate. Așteptam, număram zilele, chemam primăvara, stăteam seara în genunchi și mă rugam spre primăvară, chemam verdele, alungam albul, trăiam doar albul sărbătorilor, lumina din case, bananele cumpărate de la cozi interminabile, verzi, crude, ținute în bucăți de ziar pe dulap să se coacă, bomboanele cumpărate de mama de la București, special pentru brad, le desfăceam foița cu grijă, mâncam jeleul dulce, apoi puneam bucăți de hârtie rupte mărunt, închideam foița, bucurându-mă de surpriza celui care o deschidea, căutând dulcele sărbătorilor. Iubeam zilele acelea, însemnau și apropierea altui an ce aducea altă primăvară, altă vară, alt soare, alt nisip. Iubeam mesele care aveau în jur pe cei mai iubiți, părinți, frați, pe mamaie și pe tataie, pe verii mei, iubeam zarva cadourilor, trăiam fiecare clipă cu nesaț, adormeam cu darurile primite în pat, când primeam pantofi, adormeam încălțată, așteptam cu ardoare să vină vremea să-i port, noaptea, trecea mama pe la noi, mă descălța să dorm liniștită, ne păzea visele, iubeam acele clipe, le ascundeam sub pleoapele închise șiret, ca mama să creadă că dorm, le opream în palmă ca pe sfinte icoane, nu știam că odată vor deveni amintiri dureroase despre oameni dragi care nu vor mai fi, înainte ca eu să nu mai fiu.

Deschid pleoapele acum și dau drumul la amintiri să curgă, sunt ude, au pornit de-a valma cu lacrimile. Mă întreb: ”spre ce fugeam, Doamne, spre ce mă grăbeam?”