Dragoș Pătraru (blog): Tu ce-ți spui dimineața, când te uiți în oglindă? Sau seara, când pui capul pe pernă?

 

dragoș pătraru   Vorbiți cu voi, nu? Spuneți-mi că o faceți, nu doar în gând, altfel înseamnă că sunt bun de dus la balamuc. Mie mi se trage de la tata, Dumnezeu să-l ierte. Omul vorbea singur mai ales când lucra la ceva prin casă. ”Asta vine aici, pe-asta o pun dincolo, și cu asta ce faci, prostule? Nu vezi că nu e bine? Faci ceva greșit…” Așa fac și eu. De multe ori, copiii se distrează pe seama mea, când mă surprind că vorbesc cu mine. Mai ales când sunt pus în fața unor situații dificile pentru mine, cum ar fi să montez ceva de la Ikea… Urăsc chestiile pe care trebuie să le montezi acasă. Dacă aș avea bani, aș face un lanț de magazine pe care să le amplasez fix lângă magazinele Ikea. Și ideea să fie că de aici iei chestii direct montate sau ți le montăm noi acasă, fără să plătești mai mult. Și banii ăia scoși din hot-dog plin de e-uri și zahăr la dozator îi folosesc pentru plata oamenilor care să monteze la domiciliul clientului mobila. Nu-ți mai bați capul, frate, nu se mai uită nevasta la tine ca la ultimul om, nu-i mai dezamăgești pe copii, nu-ți mai rămân mereu piese după ce ai terminat montajul.

Seara, înainte să adorm, ca orice om normal, știu ce n-am făcut bine. Și uneori îmi ia mult să adorm sau nu adorm deloc. Când ajung în fața oglinzii, dimineața, buhăit de somn, ridic privirea și mă salut: De obicei, e o chestie de genul: noroc, prostule! Și apoi râd un pic de mine. De fața mea, de forme, de…, mă rog, am de ce să râd, aici natura a fost bună cu mine. A zis să nu mă pună în situația jenantă de a nu avea motive de râs, când mă uit în oglindă. Nu știu foarte multe zile în care să mă fi felicitat dimineața. Să fiu pe deplin mulțumit de tipul care se uită la mine. Când s-au născut copiii sigur am făcut-o. Dar eram băut și nu cred că m-am luat în serios. Și când luam vreun examen important eram mulțumit de mine. Dar de obicei găsesc ușor ceva ce nu mi-a plăcut la mine cu o zi înainte și îmi spun asta, în ideea că fiind sincer cu mine pot, în timp, să devin mai bun. E un exercițiu bun, sper că îl faceți cu toții, regulat. Nu trebuie să fie lucruri importante mereu. La rutina presupusă de viețile noastre, e imposibil. Câteodată o privire, un gest nepotrivit, o vorbă aruncată aiurea, o minciună nevinovată, făcută din comoditate sau din dorința de a nu supăra pe cineva sunt de ajuns pentru o discuție între mine și eu. Desigur, rezultatele nu sunt întotdeauna bune. Și-atunci, mă cert mai tare: bă, tu ești chiar cretin? N-am stabilit că nu mai faci asta? Și o iau de la capăt. Mă rog, pentru a corecta unele tare nu cred că-mi vor ajunge zilele pe care le mai am de trăit. Pentru că dacă această capacitate, de a putea deveni perfecți, în timp, ne-ar fi la îndemână tuturor, totul ar fi fost mult mai simplu. Dar așa… Ideea nu e să fim perfecți, ci doar să fim împăcați cu noi. Asta dacă ne impunem să fim buni, pentru că și un criminal în serie e probabil împăcat cu el. Aici, cine nu poate să lucreze singur cu el, poate găsi un sprijin în religie. Nu contează care, nu uitați că există vreo 500 de Dumnezei în lume, dar cel pe care-l alegeți e sigur cel adevărat și bun. Și unic. Pentru că, nefiind Dumnezeii voștri, ceilalți devin inutili. Deci, falși.

Distribuie prietenilor

Pentru o viață fericită, în afară de a consuma doi litri de lichide pe zi, cred că trebuie să avem grijă, după ce ne-am impus să fim buni (sau există oameni care își impun să fie răi?), să nu fixăm ștacheta prea sus, pentru că am fi permanent nemulțumiți și ne-am resemna, dar nici prea jos, pentru că atunci n-ar exista nicio provocare. Trebuie să lucrăm permanent la un reglaj între ce suntem, ce vrem să fim și ce putem, ce ne permitem să fim. Am citit undeva de curând că iadul este să te întâlnești, înainte să mori, cu persoana care ai fi putut fi. Hm?
Și cred că foarte mulți oameni se iau prea în serios. Suntem o țară plină cu oameni care, fără să aibă ce le trebuie, se iau mult prea în serios. Mai ales acum, când e atât de ieftin să ți se audă vocea în public. Am făcut-o și încă o fac și eu de multe ori, în ciuda eforturilor de a scăpa de această meteahnă. Mulți cred că există lucruri care n-ar mai merge pe lumea asta fără ei. Că fără ei, lumea s-ar opri. Să ne relaxăm, zic.
Ce voiam de fapt să vă spun, acum vreo oră, când m-am apucat de textul ăsta plictisitor: uitându-mă la unii oameni, nu pot să nu mă întreb: ăștia ce-și spun dimineața, când se uită în oglindă sau seara, când pun capul pe pernă?
Voi cum lucrați cu voi?
PS. Îi rog pe habotnici să se abțină de la comentarii. Mulțumesc.