Emilia Diaconescu: DE-ALE SATULUI MEU

Am ajuns, cu greu, dar am ajuns, pentru puțin timp ACASĂ.
Parcă în fiecare an găsesc satul tot mai mic, locuitorii mai puțini, mai bătrâni, mai neputincioși, mai izolați și chiar mai răutăcioși și fără cuvânt…Mă refer la tânărul care mi-a promis că vine să cosească iarba de la poartă și din curte, dar care a uitat…

Am descoperit un fost coleg în grea suferință, care trăiește singur și este scos de o vecină la poartă, într-un căruț…

Evident, sunt și destule excepții (domnul care m-a ajutat să repar gardul, apoi Gabi Ț. și cei din jurul lui care m-au primit cu dragoste, cele două vecine care se apropie de 90 de ani, dar cu care mai am ce vorbi și pot să mă înțeleg).

Am ajuns și la locul unde se odihnesc părinții mei și unde prietenul meu, cucul, mi-a ținut companie cât am curățat mormintele.

Am mers și la sora mea în vârstă și bolnavă, dar care este binecuvântată că fiica ei stă cu ea și o îngrijește.

Cu toate acestea, satul meu oferă condiții pentru un trai decent și oricând aș fi dispusă să stau acolo. Dragostea mea pentru el a rămas aceeași!

(publicat pe adresa de Facebook a prietenei noastre din Teleorman, care trăiește în Roman)