Gabriel Liiceanu îl beștelește nervos pe Mircea Dinescu, după ce fostul revoluționar asupra căruia planează dubii, zice filosoful, și=-a dat arama pe față:

”Scandalagiul, vedeta, mitocanul, poftangiul, un claun isteric locuit de patima căpătuielii” – sunt doar câteva din modurile în care Gabriel Liiceanu îl descrie pe Mircea Dinescu, într-un text publicat joi pe platforma de opinii Contributors.

”Judecând după nivelul nostru de civilizație, la capătul celor treizeci de ani istorici de «tranziție» pe care i-am împlinit, înclin să cred că cel mai mare pedagog valah al României a fost un poet care în tinerețe scria versuri involte.

Când spun ”pedagog valah”, am în minte un ins care, în ultimele decenii, a marcat populația românească din Câmpia Dunării (ceea ce ardelenii numesc generic «Sudul») printr-un model de comportament iradiant, caracterizat prin cultivarea vulgarității, a țopeniei obraznice și infatuate, a cabotinismului lucrativ, a închinării vieții profitului făcut cu prețul unei nerușinări fără margini.

Faptul că un asemenea individ a aspirat la rangul de «simbol al revoluției» dă măsura felului în care ceea ce a început în iarna lui ʼ89 ca act de demnitate și sacrificiu a sfârșit, prin contribuția lui, ca prostituare a istoriei.

Rar îți e dat să vezi categoriile vieții mai crunt caricaturizate de un singur ins, rar se întâmplă ca «jumătatea funestă» a lumii să scape mai voioasă de sub control.

În preajma lui ʼ90, poetul intră în rolul de disident oficial, dar tot ce face (și mai ales cum face) în zilele revoluției din decembrie și în continuare ne obligă să recurgem la scenarii de culise nedescâlcite nici până în ziua de azi.

Cândva se va afla poate că a făcut parte din casting-ul unei cacialmale istorice, că a fost agentul transformării unui moment sublim într-o farsă.

Căci a văzut vreodată cineva un disident care, după ce se presupune că, mânat de virtuți nobile, s-a aruncat în lupta cu Răul, să se lăfăiască apoi într-un comportament de pușlama ordinară?

Mai mult pe sursa citată