ținând la piept
pruncul apusului,
pierzând
gingașele răsărituri
de cândva

sprinteni despicăm norii
alergând spre iluzia
iubirii
devenită un uzat șablon

strivite de-acoperișul obsesiei
se lasă amintirile,
prăpăstii adânci
se cască-ntre noi,
închiși între foi de hârtie,
murdari de noroi,

sătui de cuvinte fățarnice,
strângem la piept
apusul
cuvântului noi

în obișnuite complezențe
până și sărutul îngropăm
uitând că patima lui
din dorință se naște,
nu din uzanța
cu care respirăm

azi, cerul spune adio,
se rupe-n zvârcoliri care dor,
sub greutatea obișnuințelor puerile,
sub închipuirea dragostei,
a desuetului noi

adio, strigă cerul
purtând zborul
aripilor frânte
ale unei iluzii