• Home
  • Recomandate
  • Giorgiana Radu: Să te ferească Dumnezeu de plictiseala și aroganța medicilor și asistentelor de pe Ambulanță

Giorgiana Radu: Să te ferească Dumnezeu de plictiseala și aroganța medicilor și asistentelor de pe Ambulanță

SDC10675 1

SDC10675Nu trebuie generalizat, însă o experiență personală cu serviciul de urgență medical, mi-a lăsat o imensă amărăciune sufletească și multe semne de întrebare în ceea ce privește sistemul de Sănătate românesc. Știam că la acest capitol România mai are mult de asimilat pentru a se alinia standardelor europene, și totuși…Miezul nopții. Apelez 112, solicit ambulanță. Ca un robot răspund și dau detalii despre caz. Accentuez amănunte importante. Într-o comună din apropierea orașului, în jur de 29 de km, Ambulanța ajunge după trei sferturi de oră, dacă nu mai bine. Pentru un cardiac cu antecedente mai vechi acest interval de timp poate însemna o veșnicie. Am reapelat numărul de ugență încercând să aflu ce se întâmplă. Mi se răspunde căscând. Înțeleg că e în apropiere. Merg să îi întâmpin cerându-le să se grăbească. Asistenta și șoferul se uitau la mine absenți și supărați, era vizibil că le stricasem somnul. Nu păreau că vin la o urgență, ci mai degrabă la un parastas. Starea pacientului, care între timp se automedicase, nu părea să-i miște în vreun fel. Un tensiometru și un aparat de măsurat glicemia erau  tot „arsenalul”, cu care aceștia se înarmaseră să vină pentru o criză cardiacă. Nici vorbă de posibilitatea de a face un EKG. „N-ați nimerit mașina bună”, a răspuns asistenta, parcă pentru a acentua și mai mult starea de panică și incertitudine. Mă rog, aflăm că totul este „în regulă”, din punctul ei de vedere. Trebuie să decidem dacă mergem la spital sau nu. Rămânem acasă. Apelăm la un serviciu de urgență privat. Devenim încrezători. Se poate face o electrocardiogramă. Suma nu este deloc modestă, dar ce mai contează. Trei persoane, doctor, asistentă și șofer ( brancardier), par că știu pentru ce se află aici. Asistenta și bărbatul scot diverse aparaturi medicale pe care le asamblează pe pacient. Asistenta, probabil începătoare, găsește cu greu vena pacientului pentru aplicarea unei branule. Doamna doctor, cu mâinile în buzunare, le dă indicații și pune întrebări, puține și destul de apatice, pacientului. După rezultatul electrocardiogramei, recomandarea este să mergem totuși la spital, pentru o mai bună supraveghere. Ajungem la Spitalul de Urgență al unui oraș semnificativ din România. Imaginea este dezolantă. Aproape pustiu. Două-trei persoane, probabil însoțitorii unor urgențe, o asistentă care nu părea deloc implicată în ceea ce se cheamă primiri URGENȚE și două femei de serviciu, singurele care aveau o îndeletnicire, la trei dimineața spălau de zor pe jos, dar prea puțin pentru a masca mizeria de acolo…După investigații superficiale, măsurarea tensiunii și analize de sânge, aflăm că totul este bine și putem merge acasă. Bucuroși, dar neîncrezători, dezamăgiți de lentoarea și superficialitatea cu care sunt tratate urgențele la noi, și nu în ultimul rând mulțumindu-i lui Dumnezeu care, sunt convinsă, a făcut mai mult decât asistentele și medicii, în acea  noapte, ne întoarcem acasă. După această experiență, mă întreb: Sistemul de Sănătate românesc este în comă? Dacă da, cum îl putem resuscita ?

Parteneri