Păşim cu toţii pe drumul către apropiata Lumină din Lumină a sărbătorilor de Paşti cu toate câte ne sunt date ca oameni- cu strâmtorile ori cu belşugul vieţii, cu greutăţile ori cu liniştea ei, cu clipele de suferinţă ori cu cele de regăsită vindecare trupească şi a sufletului, cu clipele de tulburare şi cu cele de tihnă şi echilibru, cu încercări şi bucurii, cu pierderi de neînlocuit ce seacă până şi ultima lacrimă, dar şi cu încercarea de a merge mai departe păstrând drept far călăuzitor scânteieri în care ne-am găsit în anii trecuţi deja sprijin, curaj, puterea de a ne îndrepta spre răsăritul celor care vor veni.

În Săptămâna Mare, a Patimilor, ştiu în jurul meu prea mulţi semeni greu încercaţi, ei sau cei dragi ai lor, cărora li se pare că le este dat lor înşile să urce muntele Golgotei, purtând în spate crucea unui destin nedrept. Răzvrătindu-se cu vorbe ori aproape paralizaţi, până la muţenie, în faţa unor „lovituri” venite de multe ori fără de nici cel mai mic semn. Răsturnând, într-o clipă, tot şi toate, învălmăşind întrebări după întrebări, mai toate fără de răspuns şi deschizând drumul unui necunoscut, unui netrăit în care ţi se pare deodată nu doar că ai rătăcit cărarea pe care ştiai cum să mergi, dar şi că nu îţi mai e de ajuns nici măcar lumina în care văzusei clar până atunci unde şi cum să pui următorul pas.
Poate şi pentru că propriii mei ochi văd, în aceste zile, mai uşor lacrimile decât surâsul şi durerile decât bucuriile, înceţoşaţi fiind de nemărginirea durerii de a-mi fie pierdut, pentru totdeauna, înfloritul stâlp ce a fost, pentru viaţa mea de fiică, pentru casa şi familia noastră, atât de draga mea mamă… Mă tem însă că nu e doar atât! Din nefericire, e destul de multă suferinţa multora din jurul nostru: munţi mai mici ori prea semeţi de poveri de toate felurile, purtate pe umeri fără de graniţa vârstelor, a funcţiilor şi a conturilor! M-am convins, deşi nu mai aveam nevoie de încă un argument, că necazurile – mărunte ori ce par imposibil de dus – nu aleg, bolile nu aleg, moartea însăşi nu alege… Viaţa a fost, este şi rămâne o luptă. Cu victoriile şi cu înfrângerile ei de fiecare zi! Cu pătimirile, dar şi cu învierile sale! Fiindcă fiecare suferinţă vindecată, fiecare durere biruită, fiecare speranţă regăsită e un fel de înviere. Un fel de lumină din lumină care ne ajută să vedem din nou clar pentru noi , pentru cei ai noştri şi pentru cei în mijlocul cărora trăim. Câte cruci, atâtea Învieri spunea cineva! M-aş bucura mult ca în aceste zile de urcuş spiritual către lumina cea sfântă a Învierii mai ales cei cărora li se pare că destinul le-a pus pe umeri, nedrept, o cruce mult prea mare şi grea să-şi găsească puterea de a face paşi din ce în ce mai siguri şi mai plini de încredere. Avem răgazul acesta de a ne primeni nu numai casele ca să nu ne „blesteme” că le găsesc Paştile neprimenite, potrivit vechilor credinţe, de a fi iertători şi împăciuitori cu cei de lângă noi, dar mai ales cred că ne e dăruit timpul de a ne primeni gândul şi inima, de a face pace şi cu noi înşine, răzvrătiţii întru durerile ce ne încearcă, spre a vedea mai bine lumina şi drumul pe care să mergem mai departe. Dincolo de pătimirile de fiecare zi, spre… învierile de fiecare zi!

Editorial publicat de Ziarul Prahova.ro