Luminița Zaharia: Din mărturiile copiilor

Chiar dacă din jurnalul său nu reiese clar, Iulius Tescovin a avut totuși urmași. Chit că nu i-a recunoscut niciodată, că au fost simple accidente, iar mamele lor – reprezentante involuate ale speciei, nu din vina lor, desigur… timpurile! Vă amintiți de actul trei din piesa mea? Recte: Actul trei – avem poftă de mujdei!… De cele două progenituri, un băiețel și o fetiță, grăsuți și drăguți, care băteau toba (confecţionată chiar de Iulius din piele de zimbru clonat) și urlau, fiindcă altfel n-avea farmec: „Tati, tati, vrem mujdei! Un, doi, trei, un doi, trei!”? M-am întrebat mereu oare ce s-a ales de ei, ce a rezultat dintr-un geniu și o involuată, cum oare s-au repartizat/ îmbîrligat genele în urmași… Poate mujdeiul a contribuit la creșterea IQ-ului copiilor? Sau măcar la imunitate, astfel încît cei doi să fie încă în viață? Oare gena extraterestră s-a infiltrat în codul lor? Pentru că mă rodea rău curiozitatea, am purces la cercetări minuțioase. Aveam în suflet certitudinea că nu i-am inventat.
Și i-am găsit!!! În aceeași comunitate matriarhală, împuținată numeric (nu călătoriseră niciodată peste mări și țări, nu mai zic interstelar!), la vîrsta maturității, tot dolofani, tot bătînd toba. Numai că acum interpretau melodii tare plăcute urechii. Îmbrăcați simplu, în piei de văcuță, dar curăței și chiar frumușei. Bine, bine, renunț la diminutive, am în față doi adulți! Nu au fost surprinși de vizita mea, nu m-au întrebat cine sunt, erau doar fericiți că există un spectator la bătutul lor de tobă, și se vedea că așteaptă aplauze, erau mai ceva decît cerșetorii de like-uri, cîndva! Așa că i-am aplaudat cu frenezie. Și chiar meritau! Iată cum o cotiseră genele, dinspre științific spre artistic! Bună treabă!
Îi întreb:
– Vă mai amintiți de tatăl vostru, Iulius Tescovin?
La unison:
– Daaaa, tati, tati!
După explozia de bucurie, s-au întristat brusc. Am încercat să le povestesc, cu menajamente, despre moartea lui brutală și absurdă. Nu au părut prea șocați.
– Știu, am simțit, a spus fata, Iulia.
– Și eu am simțit, a completat băiatul, Iulian.
Păreau interconectați cumva, cred că moșteniseră de la tati puteri telepatice.
I-am rugat să-mi povestească despre tatăl lor.
– Eram mici, eu aveam șase ani, iar frate-miu, șapte. Era un om bun, se juca mereu cu noi, ne-a insuflat dragostea pentru muzică (iată, tobele astea sunt făcute de el, au rezistat atîția ani!), ne-a învățat șah, scrabble, trei limbi străine… Uneori, cădea pe gînduri și era greu să-l aduci înapoi. Dacă mă concentram, puteam să văd, intuitiv, cu ochii minții, la ce se gîndea (lucruri grele, experimente științifice, eram prea mică să pricep…). Dar efortul ăsta îmi provoca o durere de cap îngrozitoare și rar mă hazardam să mă dedau acestui joc…
– Eu îmi amintesc și acum tabla înmulțirii, învățată de la el, chiar dacă nu mi-a folosit la nimic… Înmulțeam între ele numere de 4-5 cifre, în cap! Ne-a învățat și lucruri practice totuși, să producem electricitate, să gătim friptură de bizon cu mirodenii, cu opiacee… să facem vin de agrișe… Mi-e tare dor de el…
– Am plîns mult cînd a plecat, dar m-am dedat jocului de-a telepatia și am înțeles c-a trebuit să plece. Soarta omenirii era mai importantă decît viețile noastre mărunte. Uite, după cinci ani, cînd puterea noastră de înțelegere crescuse semnificativ, ne-a trimis o scrisoare. Ți-o dăm ție, dacă spui că vrei să scrii despre el. Noi o știm pe dinafară.
Uluită, am luat scrisoarea, i-am îmbrățișat pe cei doi tineri atît de inteligenți, dar cu o viață așa de simplă, și am plecat. Reconstituirile nu sunt ușoare, însă îți pot oferi surprize năucitoare pe parcurs, nu-i așa?