… sau cade drobul. Ah și oh și vai. Teroare în suflet, paralizie în degete. Așa am trăit. Riscul nu era pentru noi. Văicăreala ne aducea beneficii, neputința isca mîngîieri pe creștet. De ce să acționezi, cînd așteptarea (las’ să facă altul!) era mai dulce?! Lenea mai aproape? Închisul ochilor în fața unei crime. Pămîntul mugea de durere – noi, nimic! Trăiește azi, mîine nu-ți aparține. Căzutul în genunchi în fața unui zeu inventat. Absolvirea de orice vină, purificarea prin rugăciune. Indolență, dezvinovățire, neimplicare. Zîna măseluță pe același piedestal din copilărie. Și incantații. Și tobe, trîmbițe, surle.
Doar Iulius a îndrăznit, doar el a încercat. Pînă la nebunie și dincolo de ea. V-ați speriat, l-ați izgonit. De ce să se ridice, cu ce drept?! Tencuiala a căzut, drobul s-a spart. Iulius e de negăsit.
