Luminița Zaharia: Limbi străine

 

Mă fascinează limbile străine,
am afinități înnăscute, priviți-mă bine!
Mă sperie numai cuvintele neînțelese dintr-o carte
lăsată mie-n grijă cu limbă de moarte.
Mă sperie și pasărea care pe limba ei piere
și alte păsări nu răspund la durere.
Învăț că limba e un organ musculos, nepereche,
fără o clonă de rezervă, ca norocoasa ureche.
Singurul prizonier in-și-out, între două hotare
ca atunci cînd noaptea se crapă de ziuă și doare.
Limbă are și pantoful și ceasul și clopotul și broasca
și îngerul meu cînd își degustă masca.
Limbă de cuc, de bou, de soacră sau brustură,
limba ta de aur care, prea pură, mă ustură.
Străină chiar sieși, inaptă să-și vadă întreaga splendoare
decît în săli de tortură sau în spînzurare.
Și tot străină în odăi ca-ntr-un straniu bazar,
indecisă-ntre acru, dulce, sărat și amar.

Cu intraductibile doruri ne arde limba de nou-născut
tot mai înstrăinat-dedublată, dragul meu, în sărut.
Simți și tu în papile, n-a fost așa mereu!
Limbi străine vorbim așadar, dragul meu,
de cînd iubirea ne cere numai fresh de cucută
și cîntă afon pe limba ei surdomută.

Distribuie prietenilor

Îngerul de gardă n-are chef de risipă.
Rîd naiv: sîngele meu coagulat pe aripă
îi dă un aer ușor provincial.
– Te-ai pregătit, lumino, pentru bal?
îl traduc bîjbîind pe limba mea feminină.
Nu-nțeleg de ce mi-ar spune, el mie, lumină!
Dar cineva mai de sus îmi face traducerea clară:
– Limbută, insipidă domnișoară,
ai șapte zile numărate, numai șapte!,
să-ți înnoiești pașaportul monolingv
pentru moarte…