Marian Nazat: Colegii mei de bancă (1)

„Mariene, dă-mi și mie un pol ca să beau o bere!” mă striga în gura mare ori de câte ori mă zărea pe ulița copilăriei. După ce își lua banii de la mine, o gonea desculț și dezordonat spre bufetul de pe șoseaua principală, nu înainte de a-i lămuri pe toți cei aflați în preajmă: „Bă, Nazat a fost colegul meu de bancă!” Și nu mințea Marian Ciocan, fie-i țărâna ușoară!, că s-a prăpădit prin anii ’90, în plină tinerețe. L-au găsit înțepenit de frig într-o dimineață geroasă, în casă, singur cuc. Sau pe câmp, nu mai rețin exact. Își pierduse mințile, dar nu pe de-a-ntregul, așa încât s-a pensionat din armată pe caz de boală și s-a întors acasă să-și joace ultimul său rol, cel al nebunului satului natal. Un trimestru am împărțit aceeași bancă, la Islaz, și țin minte că îmi făceam în grabă temele, pe pervazul lat al scobiturii ferestrei, și fugeam pe vale să mă întâlnesc cu tizul meu. Hoinăream fericiți pe miriștea proaspăt dezgolită de toamnă și visam să prindem iepuri printre cioturile de coceni de porumb rămase în pământul clisos și să atingem cândva orizontul, imaginat de noi ca o panglică din praf de aur… Visuri de puștani inocenți, plămădiți din lutul mănos al câmpiei…

*

În primăvară am plecat la Cernavodă, unde am isprăvit primele trei clase, pentru ca în 1971 să mă mut la Turnu Măgurele, mai întâi la Școala generală „Nicolae Iorga” și apoi la cea din vecinătatea părculețului dominat de statuia domnitorului Mircea cel Bătrân. Ciudat, din perioada aceea, chipul celuilalt din bancă s-a estompat, memoria mea îl păstrează doar vag, aproape blurat. Caut o explicație, dar nu izbutesc… Poate unde perechea purta fustiță și fundițe, poate unde eu eram premiant și elev-model, zău că nu lămuresc misterul acestei stranii amnezii… De regulă, copiii cuminți nu prea au ce povesti, căci năzbâtiile sunt cele ce răzbesc peste timp și colorează trecutul…
*

Distribuie prietenilor

Dintr-a șasea m-am transferat la gimnaziul din „Catanga”, abia construit, și aici l-am avut coleg de bancă pe Ștefan Vădineanu, un tip inteligent și conștiincios foc. Tatăl lui (a cărui fizionomie aducea izbitor cu a Mareșalului Tito, cel puțin astfel mi-l amintesc), militar de carieră cu grad superior, îi insuflase o rigoare cazonă străină mie. De aceea, mezinul său nu chiulea niciodată și nici nu ni se alătura în feluritele ghidușii, iar să încingă cu noi „babaroasele” la barbut, sub fereastra atelierului de pictură, ferească sfântu’ ! Născuți în aceeași zi și lună (nu și an), ne deosebeam fundamental: el, școlar eminent, mereu dat exemplu; eu, indisciplinat, veșnic și guraliv apărător al cauzei celor mulți și nedreptățiți, astfel încât media mea la purtare nu sălta de 8. Ne despărțeau și afinitățile fotbalistice, el arvunindu-și iluziile de microbist statornic utiștilor, iar eu, dinamoviștilor… De aceea, bănuiesc, i-am smuls cu atâta greutate colecția revistei Sport din 1966, prilej să-i mulțumesc în prefața Basmului fotbalului de mai târziu. Fane avea un simț al umorului inconfundabil, subtil și sarcastic deopotrivă, de-o spontaneitate scânteietoare. Bunăoară, în „Oracolul” de la finalul clasei a opta, în 1976, răspundea altfel decât restul intervievaților. Dacă toți își divulgau identitatea, el își spunea misterios „Max Linder, născut la 15 august 1860 la Sidney (citește 14 martie 1962 la Giurgiu)” și ca dată și loc al completării chestionarului menționa: „31 martie, hotel Astoria din New York, ajun de 1 aprilie”. Iscodit absurd cât ar dori să trăiască, m-a încuiat definitiv:
2493 + 5½ + 26 – 5499
„√ ———————————————– ani”.
1267 + 1049 – 4563
Recunoștea că îi plac „ochii galbeni” și că pe prietena sa o cheamă Brigitte Bardot, prima iubită fiind… Maria Antoaneta. „Ce este dragostea ?” suna una dintre stupidele întrebări, iar răspunsul lui este colosal: „Substantiv comun, număr singular, gen feminin, caz neutru, articol hotărât a” (definiție pe care o dă și vieții). Cât despre sărut, acesta „a apărut încă din era neozoică, epoca cuaternară”. Dintre flori, adora urzica și mușețelul, pentru ca în încheiere să-l gratuleze pe „stăpânul Oracolului” (adică pe mine) cu expresia „mare pișicher” și să-i dorească „să-i ia locul Papei de la Roma, ca să vin la el să mă împărtășească”. Dedicația este explicită: „Dragă prietene, eu ți-am scris aici doar ca să te distrez puțin, însă nu mi-o lua în nume de rău dacă nu te-ai amuzat. Fac și eu ce pot ! Îți doresc succes în toate!” Drumurile noastre s-au despărțit oarecum la liceu, fiindcă un școlar cu nivelul lui de cunoștințe își avea locul la clasa specială de matematică-fizică, iar nu la cele de umplutură, cu profil tehnic.

A absolvit facultatea, „Construcții navale”, și ne-am reîntâlnit în orașul de pe malul Dunării, el inginer la Navrom, eu, procuror. Prin ianuarie 1990 m-a rugat să particip la o adunare cu salariații unității pe care ajunsese s-o conducă, întrucât li se cam urcase democrația la cap și nu mai respectau nicio regulă. Cum îmi luasem în serios, exaltat și naiv, rolul de gardian al revoluției, m-am dus și i-am temperat pe „navromiști”. Deh, cuvântul procurorului încă era ascultat și respectat în societate… „Mariene, știi care a fost cea mai fericită zi din cei doisprezece ani de școală? Aia în care te-a snopit în bătaie profesorul de sport”, mă tachina adesea și râdeam amândoi ca niște adolescenți neschimonosiți încă de marile frământări existențiale… Viața nu l-a răsfățat pe bunul meu camarad, soția i-a murit foarte devreme, așa că a rămas să-și crească singur fetița și să-și îngrijească mama cu un devotament impresionant (și ea văduvă timpurie). Deunăzi, am aflat că Fane e grav bolnav, ros de o pârdalnică leucemie. În preajma Crăciunului mi-a trimis un mesaj telefonic. Era internat la un spital din Sibiu, mușcat de virusul ucigaș, iar starea nu-l făcea deloc optimist. L-am sunat regulat și, la un moment dat, îmi mărturisea că nu-și mai dorește decât să se pensioneze și să se bucure de cele mai simple lucruri, să asculte păsărelele și să-și desfete simțurile cu splendorile născocite de natura inepuizabilă. În ajunul Anului Nou, în drum spre computerul tomograf, îmi zicea că a simțit nevoia să sară din scaunul cu rotile și să se tăvălească în iarba verde și mângâiată de un soare neverosimil. Pe la mijlocul lunii ianuarie tonusul i se ridicase nesperat și aștepta externarea, numai că, în câteva zile, moartea l-a răpus brusc… Caut în același „Oracol” și citesc uluit post-scriptumul lăsat: „Eu nu vreau să mor ca toți ceilalți, fiindcă vreau să devin octogenar, la Clubul pensionarilor. I like the life !” Dumnezeule, la paisprezece ani să te gândești la așa ceva… Rămâi în pace veșnică, om minunat, blând și luminos, și-ți făgăduiesc, ca de fiecare dată, că nu voi permite nimănui să-mi manipuleze condeiul, astfel cum m-ai rugat mereu. Și-mi pare nespus de rău că ai plecat în grabă și dezamăgit de prăbușirea sărmanei noastre Românii…

*

În clasa a opta, habar n-am cum s-a nimerit să mă așez în bancă, la ora de chimie, cu Gheorghe Curt, repetent de câteva ori și căruțaș în timpul liber. Se apropia binișor de majorat, dar sistemul atoateplanificator se încăpățâna să-l alfabetizeze și să-l integreze social cu de-a sila. Iarăși nu-mi amintesc motivul, dar diriginta l-a muștruluit atunci zdravăn și, scoasă din sărite, l-a scuipat și a izbucnit ca la piață: „Țigan împuțit !”. Eu m-am scandalizat, am sărit din bancă și, indignat, i-am reproșat dascălului atitudinea de mahala; ce mai, ne-am certat ca la ușa cortului. Și ca să nu mă dezmint, i-am promis că de-acum încolo o să fiu colegul de bancă al acestui „țigan împuțit”, altminteri blajin și timid. Lansam în necunoștință de cauză, desigur, un slogan avangardist, deși neenunțat – Gipsy Lives Matter -, numai că, în loc să fiu declarat erou local și fapta mea să fie mediatizată măcar în săptămânalul județean Teleormanul, „diriga” mi-a scăzut din nou nota la Purtare. Îmi era clar, mă născusem prea devreme… Grație mie, Gheorghe a absolvit școala generală și, drept răsplată, într-o primăvară, când eram cătană, mi-a umplut brațele cu ghiocei.