Marian Nazat: Recunoștință veșnică, Simion Gîrlea !

La sfârșitul acestei veri, Simion Gîrlea ar fi împinit 103 ani, adică vârsta României Mari. Amândoi erau de-o seamă și poate de aceea a ales-o în 1945 să-i fie Patrie până la moarte. Istovit să tot socotească zilele scurse din 1918 încoace, ba și ordinea lor, pe ore, nu la întâmplare !, deunăzi, bătrânul s-a întins nițel să-și tragă sufletul încărcat de atâtea doruri nevindecate. Nu înainte de a se înveli cu drapelul neamului de la gurile Dunării, pentru care și-a pus la mezat viața. Degeaba l-au strigat ai săi, glasul Marioarei le-o luase înainte tuturor. În definitiv, femeia își chema omul la ea, că scrisorile lui nu-i mai ajungeau, îl voia pe el, să se plimbe amândoi ca pe timpuri, pe șoseaua mare a Vităneștilor.

Simion, moldoveanul de peste Prut înțărânat în Teleorman, a ascultat-o și a pășit voinicește gardul, apoi s-a prins de o stea și s-a făcut nevăzut. Oricum, pe pământ își isprăvise rostul și nici nu mai avea pe nimeni din leatul său căruia să i se împărtășească pe îndelete când aleanul îl îmbrâncea în trecut și dădea peste răscoale. Noroc că îl țineau puterile să scrie un fel de jurnal și zilnic își spunea ofurile și încerca să reconstituie din amintiri fragmentare un destin nu numai individual, ci și colectiv, al unei țări deloc răsfățată de soartă.

Simion Gîrlea e încă viu și așa va fi de-a pururi, câtă vreme România va exista, ei sunt inseparabili. Plecat oleacă pe dincolo, mă aștept în orice clipă să-mi trimită o epistolă, cu tricolorul românesc desenat pe marginile plicului și ale hârtiei albe chiar de mâna-i tremurândă, în care să-mi povestească ce e pe acolo. După ce a stat șase ani pe front, în al Doilea Război Mondial, călătoria asta pare floare la ureche pentru un astfel de erou.
Recunoștință veșnică și Dumnezeu să vă aibă în pază !