Se împrimăvărase de-a binelea la Salva, pomii înnebuniseră cu toții, iar dealurile astfel gătite râdeau ca niște fecioare prinse în horă. Un colț de rai părea să fie acolo, în partea năsăudeană a Ardealului. Dar nu era, dimpotrivă. Istoria a înregistrat cu precizie prusacă ziua, luna și anul: 10 mai 1763. Țăranii își vedeau de ale lor, după datinile locului. Nimic nu ieșea din rânduielile străbune. Și totuși, din senin, deasupra platoului „La Mocirla” (așa cum îl botezaseră localnicii) se adunau nori vineții prevestind furtuna. Exact acum, când falnicul general austriac Nicolaus Adolph von Bukov venise însoțit de episcopul greco-catolic de Blaj, Petru Pavel Aron, să asiste la depunerea jurământului de către noul regiment de grăniceri români. Înaltul ofițer îi privea cu dispreț pe flăcăii aceștia cărora nu le căzuseră încă tuleiele pe obraji și care ascultau cu smirnă comenzile comandanților de companii – vreo nouă la număr. Sărmanii copii, li se promisese de la Viena că vor fi eliberați și-și vor arunca veștmintele umilitoare ale iobăgiei ! Numai că făgăduiala fusese dată uitării de stăpânul străin. Măcar de-ar fi fost doar asta… Din cancelaria împărătesei sosise și ordinul trecerii tuturor supușilor la religia greco-catolică, la naiba cu ortodoxismul! Iar ei tocmai unui astfel de monarh trebuiau să i se închine și să-i jure credință și loialitate până la moarte, mama ei de soartă ! Când tobele păreau să spargă zarea învolburată, din ceruri coborî parcă un sfânt, călare pe un murg alb ca neaua. Dezmetecindu-se cu greu, ostașii îl recunoscură pe moș Tănase Todoran , de țărână din satul Bichigiu. În urma sa se iviră Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra și Vasile Oichi din Telciu, călări și ei. Discursul căpeteniei de răzvrătiți răsună încă peste veacuri: „De doi ani noi suntem cătane și carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă, că suntem oameni liberi! Ne-am scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătănești, copiii noștri vor merge până la marginile pământului să-și verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robiți, să n-avem niciun drept, copiii noștri să fie tot proști, ori vor învăța ceva, ori ba? Așa nu vom purta armele, ca Sfânta Lege să ne-o ciufulească. Jos armele! Aruncați afară păgânii dintre hotarele noastre! Auziți creștini români, numai atunci vom sluji, când vom vedea carte de la înălțata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci, nu, odată cu capul. Ce dă Gubernia și cancelaria din Beciu, e nimica, îs minciuni goale de azi, de mâine.”
În uluiala trimisului de la Curtea regală, soldații executară ordinul centenarului și ceremonia militară nu s-a mai ținut, protopopul Năsăudului fiind bătut strașnic, întrucât îi păcălise pe enoriași. Repercusiunile nu întârziară și cei patru „sabotori” fură încarcerați și bătuți o vară întreagă. Anotimpurile se scurgeau anevoie, iarba îngălbenise, copacii ruginiseră și își răriseră frunza, dinspre coama muntoasă suflau vânturile de iarnă. Într-o zi de toamnă, pe 12 noiembrie 1763, pe același platou, răzvrătiții erau aduși în lanțuri. Detenția le șubrezise trupurile oricum împuținate de vârstă și de nevoi, ochii li se afundaseră în găvanele capului, îngroziți de ororile văzute cu toptanul. În fruntea cortegiului pășea, căznindu-se să nu se înconvoaie, moș Tănase Todoran. Împlinise 104 ani și își încheiase de mult socotelile cu viața. Moartea nu-l mai speria. Consătenii săi, scoși cu anasâna din bordeie, așteptau cu inima zobită să se isprăvească o dată osânda semenilor lor. Un plăvan în uniforma autorității austro-ungare rosti câteva cuvinte sacadat și tunător ca o rafală de mitralieră, iar aghiotanții lui îl înșfăcară pe moș Todoran și îl legară pe o roată. Oasele îi pârâiră asurzitor și întunericul înghiți pădurea dimprejur. Ceilalți trei sfârșiră în ștreang, spre luarea aminte a celor care nu vor respecta ucazele vieneze. Către seară, capetele mucenicilor erau înfipte în țăruși, în fața porților de acasă, iar bucăți din trupurile lor zăceau expuse la fiecare răscruce.
Întâmplarea aceasta nu-i născocire, nici pomeneală și, de aceea, generațiile recente sunt obligate să o învețe pe de rost și să se roage în amintirea tuturor păstrătorilor de românism. În lipsa eroilor știuți și neștiuți ai neamului nostru, nu într-atât de vrednic pe cât ne-am dorit, România nu și-ar fi păstrat religia, limba și hotarele. Nesocotiți, așadar, imbecilitatea demagogilor mondialismului, căci corectitudinea politică e „poliția limbajului” , „o negare a realității. Nu vrem să vedem ceea ce vedem; vedem, în schimb, altceva, o grilă politică anterioară evenimentului. Deci nu mai putem nici să vedem, nici să auzim, nici să înțelegem.” Altminteri, ne vom pierde identitatea și ce poate fi mai îngrozitor decât mutarea în alt destin ? Mă înfurie la culme stâlcirea graiului neoaș, pervertirea unei limbi de-o frumusețe și bogăție uimitoare, ca și pribegia concetățenilor mei în larga străinătate. Bunăoară, deunăzi, o persoană importantă, CO într-o corporație, mă sună și se prezintă profesional: Constanța Guță (să zicem). Interlocutoarea mă invită la o întâlnire de lucru la sediul firmei. Mă duc, fac cunoștință cu întregul staff și, bineînțeles, inevitabilul schimb de cărți de vizită. Cercetez curios dreptunghiurile de carton. Numele amfitrioanei apărea „Constanta Guta”, diacriticile dispăruseră subit, ca și titulatura în limba română. Toate zorzoanele cu pricina fuseseră caligrafiate în limba engleză. Începem discuția, eu mă adresez politicos: „Doamna Constanta Guta, cred că…” Ea sare ca arsă: „Mă cheamă Constanța Guță!” Subalternii o îngână mecanic și dau afirmativ din cap, nimeni n-o contrazice. „Se pare că aveți dreptate, îi răspund calm, numai că eu citesc altceva pe cartea dumneavoastră de vizită, un act de identitate aproape, nu?” Cucoana se înroșește și îmi explică încurcată că bucata aceia de hârtie e pentru partenerii de afară… Îi spun că ăia nu-și trec numele pe cărțile de vizită fără accente, fără brizbrizurile de stare civilă. Mă îndoiesc că Gabriel García Márquez își scria numele Gabriel Garcia Marquez.
Altădată, o altă multinațională mi-a expediat o scrisoare în limba lui Beckham, prin care îmi solicita să-i informez despre stadiul unui dosar. M-am prefăcut că plouă… După o săptămână, cineva mă caută și își arată nedumerirea că n-am comunicat datele cerute. „Suntem, deocamdată, în România și limba oficială, tot deocamdată, este româna, așa că nu înțeleg să răspund la solicitările transmise în alte limbi ! Punct !” Nici că m-au mai deranjat.
Din nefericire, diacriticile au dispărut și din documentele oficiale, actele organelor judiciare sunt, adesea, izvor de calambururi stânjenitoare, iar invazia de barbarisme e de nestăvilit, cui îi mai pasă de jertfa lui Moș Todoran ? Ori de vorbele poetului Adrian Păunescu: „Aș vrea să fiu noroiul de pe opincile țăranilor de la Alba Iulia” ? Cui, biata mea Românie ?
