Marina Almăşan: Poetul Lucian Avramescu și-a lansat cartea “Confesiunile unui mut care a vorbit cândva : “Eu nu mi-am pierdut vocea gloriei, ci vocea de zi cu zi. E un fel de a doua respiraţie, fără de care te sufoci”

5A2B3220 0099 4207 846C 9DB1218193A6

 

“Omul poate supravieţui tăcând, mai puţin atunci când se cufundă în Sena, căzând fără voie de pe pod, şi nimeni nu-l poate auzi fiindcă nimeni nu-i atent la disperarea tăcerii lui care strigă”.

….Este una din concluziile la care pare că a ajuns, înțelept, poetul Lucian Avramescu. De fapt, se păcălește pe el însuși, pentru că , eu știu, Lucian supraviețuiește al naibii de greu trocului la care l-a supus Destinul : i-a fost îngăduit să-și continue viața scriind – și nu oricum, ci abundent și minunat –  fiind nevoit, în schimb, să-și cedeze vocea. Vocea aceea atât de specială, cu un timbru atât de deosebit, cu care Lucian domolea deopotrivă femeile îndrăgostite ce i se cuibăreau în brațe, dar și stadioanele pline ochi, pe care le adunau Serbările “Scânteii Tineretului”,  păstorite de el, cu decenii în urmă. 

  “Jefuit de cuvintele care se rostesc” – așa se simte poetul, debarcat într-o lume a tăcerii în care, pentru aB259357F 3BA6 4FAB 93E7 FB415370C2BE
comunica , are nevoie de “translatori” sau de hârtie și creion. Rolul primilor îl joacă minunile din viața sa : soția Giorgiana și fiica Luciana. Iar hârtia și creionul – în forma lor tradițională sau în cea evoluată , a device-urilor de ultimă generație – rămân legătura lui Lucian cu Lumea gălăgioasă din jur, cu cei care își doresc să-l audă și nu pot, dar care-l redescoperă, în jocul alb-negru al comunicării scrise. 

“Mut fiind, constat că am timp să vorbesc mai mult cu mine. Amintirile capătă patina veche a obiectelor de muzeu. Cui mai fac ele trebuinţă, mă întreb din nou, privind ramele descojite în care pun la rând cuvintele pe care nu le voi mai rosti”.

     Ceea ce i s-a întâmplat, cu un an în urmă, a reușit să transforme un optimist incurabil, într-un pesimist. “Izbitura nevorbirii loveşte ca un ciocan şi ucide orice boare de zâmbet” – ne traduce Lucian pățania sa, nădăjduiesc nu definitivă. Însă recunoaște el însuși că “nevorbirea” i-a dat o șansă nesperată : cea a întoarcerii în sine, a călătoriei în Trecut, călare pe o memorie uluitoare, pentru care-l invidiez și care-i aduce lui Lucian , în fața ochilor minții, toate respirațiile trecutului său. 

0F9892BD 9F26 4F78 93D9 E684BD523224“Uitatele toate vin îndărăt – observă el. De la nimicuri magistrale, la fabulosul fără semnificaţie”. Și uite-așa, inspiratului Lucian Avramescu îi vine în minte – în mintea lui brici, de nimic alterată – să scrie o carte. Și o scrie. Temeinic, pas cu pas, istorisind cu lux de amănunte și cu detalii surprinzătoare călătoria sa de la vorbire la nevorbire,  dus-întors, plimbându-ne ca într-un montaigne russe, între râs și plâns. Caci Lucian acum e în salonul de spital, retrăindu-și  disperările întâlnirii cu neputincioasa tagmă a medicilor și în pagina imediat următoare găsește puterea de a ne face să zâmbim, ba chiar să și râdem cu lacrimi, aflând detalii picante din trecutul lui, atât de spectaculos. Asta se întâmplă în proaspăta sa carte, intitulată dramatic “Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”… 

“…Dar ce boală are Poetul?” – se vor grabi să întrebe curioșii lumii, flămânzi în a afla picanteriile mondene ale “greilor” lumii în care trăiesc. E lumea aceea, atât de pustie pe dinăuntru, care nu-i știe poetului niciuna din poezii, în schimb știe totul despre iubirea sa cu mult mai tânăra nevastă… Da, chiar, de ce boală suferă Poetul?!? – șușotesc , pe la colțuri, unii și alții..    Redau una din posibilele variante de răspuns, adunate în carte. Spun  “ posibile”, căci încă nu se cunoaște cu precizie inamicul care i-a dinamitat lui Lucian Avramescu laboratorul în care-și producea, cândva , sunetele) :  

“Din Israel, prietenul meu Avi, mi-a transmis opinia unui savant din ţara lui care spune că boala mea ar fi ca a savantului Stefen Hopkins care s-a născut cu ea, dar a trăit cincizeci de ani în rotile. Ea e atât de rară încât doar un om la o sută de mii o poate face. Eu am trăit o viaţă lungă fără rotile şi fără genialităţi…” – scrie, modest, genialul poet, autor al atâtor mii de poezii și articole de nota 10…Și tot el încearcă să-și explice maladia, în felul său unic, ca un joc de-a râsu’ plânsu”  : “doi nervi care, cică, ar controla zona mea cu probleme şi care, certându-se între ei, mi-au pus poprire pe vorbe”. Sau : “Acum câteva minute am primit de la Neurologie-Colentina, ultima analiză care mai dospea în eprubete, culcuşită la pândă ca un animal de pradă, gata să-mi sară în beregată sau să-mi lingă degetele, blajină ca o mâţă. ”Anticorpi-onconeuronali negativi”….

    …E multă tristețe, adunată în cele peste 400 de pagini ale cărții. Dar tot el, poetul,  se autodefinește, salvator, la un moment dat, readucându-ne sufletul la loc : “sunt burduf de optimism”. Înclin să-l cred, cu jumătate de gură, explicandu-mi că de aici a apărut, de fapt, și energia necesară scrisului. 

    În noua sa carte ( nu voi admite niciodată exprimarea “în ultima sa carte”! ) Lucian Avramescu vorbește 10546375 CAEE 4301 B35E AF1B51B34857despre sine. Despre ceea ce i se întâmplă,despre ceea ce i se întâmplă lumii în care trăiește ( cartea devine, prin relatări punctuale, un adevărat “Jurnal al pandemiei”)  dar și despre cele multe , care i s-au întâmplat poetului, bune și rele, într-o viață nici prea scurtă, nici prea lungă încă. Lucian își amintește, cu claritatea unei lentile performante, oameni, locuri și întâmplări banale sau memorabile, din tinerețea sa. Cartea capătă o valoare de document, pentru că multe din cele întâmplate poetului se referă la situații istorice, vorbesc despre personaje istorice. Lucian a fost acolo, le-a trăit pe primele, le-a cunoscut pe celelalte. Vorbește despre ele cu seninătate , le analizează cu înțelepciune, iar avalanșa de detalii picante ne înghite cu totul; savurăm poveștile poetului, dar și poeziile cu care alternează paginile de proză,  uitând, pentru o clipă de drama sa…Dar Lucian nu ne lasă s-o facem, pentru că disperarea lui nu dispare, ba este dizolvată în fiecare porție de amintiri : “….Eu mă simţeam bine în faţa unui public de stadion,  de la care primeam cele mai confortabile palme – aplauzele. Perspectiva de a nu mai vorbi deloc e ca o condamnare la eşafod”.

….și uite-așa, iar și iar, când ne era lectura mai dragă, Lucian revine din nou în actualitatea sa tristă și, crede el, definitivă…. Își amintește de defunctele sale cuvinte,  rostite cândva și suferă pentru faptul că, între cei mulți,  care au rămas să-l iubească , au început să se amestece destui, pentru care el nu reprezintă decât un cetățean “de calitatea a doua”. Și nu rare sunt situațiile în care, văzându-i încercările chinuite de a se exprima, cei din jur, nerecunoscandu-l, au cele mai diferite și nemiloase reacții  :  “ O asistentă  ( din spital, n.a.) crede că sunt străin. O alta că am ceva cu capul. Ambele au în felul lor dreptate”. 

    …Îl întreb pe Lucian, în gand, de ce a scris această carte. Este întrebarea pe care i-aș pune-o, dacă dialogul ar mai putea avea loc. Apoi tot eu îmi raspund, ciocnindu-mă de un pasaj care parcă mi-a auzit gândurile : “Scriu pentru a nu uita. Amuţirea mea a început în mai, anul trecut. Vorbeam cu pauze între cuvinte, iar consoanele m-au trădat primele. Acum, la aproape un an de cădere progresivă în tăcere nu mai vorbesc deloc. Vorbesc doar în cap. Prietenilor nu le pot răspunde la telefon, celor, puţini, care-şi mai amintesc de mine. Vorbim prin membrii familiei care îmi înţeleg semnele. Uneori răspund mesajelor. În general scriu cu teama că poate, într-o zi, n-o să mai pot vorbi nici în cap, iar scrisul vine de acolo, comandând degetelor care se mişcă iute. În toată viaţa mea de ziarist m-am descurcat la maşina de scris, apoi cu laptopul. Chiar şi poeziile le scriu, de ani şi ani, direct în calculator. Scrisul meu de mână e catastrofal. Spunând doar ilizibil nu-i destul.

Scriu cu teama că într-o zi nu voi mai şti nimic. Pe cine am iubit, ceea ce ar mutila o bună parte din viaţa mea, pe unde am umblat şi, la urmă de tot, cum mă cheamă”. 

   96409175 C832 4806 BC96 88FF7506F874Eu nu vreau să sune dramatic această “compunere” despre cartea lui Lucian. Nu-i spun “cronică”, pentru că eu nu sunt critic literar și n-aș vrea să-i jignesc talentul, cu o “cronică” puerilă. Rândurile de față sunt doar un stângaci semnal, din partea unui om care-l iubește pe autor până la cer și înapoi, care-i datorează poetului o bună parte a devenirii sale gazetărești , dar și o seamă de  amintiri frumoase, din studenția mea întâmplată în preajma lui.. 

Dar, repet, eu nu vreau ca aceste rânduri să sune dramatic. Eu înca mai cred în minuni, în minunile datorate oamenilor minunați ei înșiși. Și sunt sigură că, la un moment dat, Lucian va reveni în gălăgia generală, răspunzând sonor, clar și răspicat,  la lungul șir al întrebărilor “în așteptare”,  cu vocea sa inconfundabilă și adâncă.

 “Ajuns prizonier al scrisului, tac vorbind cu iluzia că mă ascultă cineva” – spune el, în noua sa carte. Vreau să-l asigur pe Lucian că tăcerea aceasta prelinsă în scris, îi este  ascultată de nebănuit de multă lume. 

P.S. Mi-am propus să  izgonesc tristețea din randurile mele, însă voi alege, totuși, pentru final, o frântură din dialogul lui Lucian Avramescu cu Cel care, din necunoscute nouă rațiuni , l-a abandonat , pentru o vreme, într-o lume a tăcerii…

“Nu mă supăr pe tine Doamne, fiindcă mi-ai luat vorba, ci varianta ei şoptită, iar eu nu-i pot şopti iubitei mele decât cu degetele şi palmele şi cu costele mele care o iau în braţe cu totul şi o strâng până la inimă. Dă-mi Doamne îndărăt şoaptele, promit ca dragostea mea să nu facă gălăgie pe pâmânt, dar mai lasă-mi-le niţel fiindcă fără ele iubirea mea e ca o locomotivă care merge îndărăt şi atât.”