Cartea recentă, semnată de poetul și jurnalistul Lucian Avramescu, vorbește despre o experiență pe cât de dramatică, pe atât de stranie (chiar rară). Recunoscut pentru calitățile de orator, ca și pentru modul în care își recita versurile, autorul se regăsește acum într-o situație cu totul deosebită și inexplicabilă, și-a pierdut graiul. Această întâmplare care i-a cuprins ființa devine motivul interior al unor mărturisiri, pe cât de directe, pe atât de dramatice. Și iată că, în scurtă vreme, aceste cuvinte încondeiate (făcute din condei) au compus un volum în toată regula, chiar masiv, adunând însemnări, tablete, poeme din cuprinsul anului precedent. Confesiunile unui mut care a vorbit cândva (Editura AM PRESS, 2020), este o carte tulburătoare tocmai fiindcă însumează observațiile unui privitor atent la spectacolul lumii, întrebându-se, mirându-se, analizând, meditând la obiceiuri, comportamente, metehne tipic autohtone, spitale și realități pandemice.

Înfăptuirile lui Lucian Avramescu vizează mai multe zone de activitate, de la poezie la gazetărie, note de jurnal, însemnări de călătorie, pamflete și chiar un muzeu al pietrei, deschis în localitatea natală, la Sângeru, în județul Prahova. Între titlurile care l-au consacrat ca poet îndeosebi și scriitor se află Poeme (1975), Stele pe dealuri (1976), Transplantul de albastru (1976), Un liber albatros (1978), trilogia Nu cer iertare (1981, 1983, 1985), Bună seara, iubito (vol. I -1986, vol. II – 2000), însă au urmat și cărți de proză, reeditări și multe articole de presă, editoriale, reportaje etc. Totodată, vorbim de o personalitate culturală care, prin natura meseriei, a fost mereu în centrul evenimentelor, cunoscând aspectele de culise, la care privitorul obișnuit poate nu avea acces. Și din acest unghi, rândurile sale poartă o amprentă anume, sunt scrise cu sensibilitate și franchețe iscoditoare, specifice jurnalistului.

În Prefața volumului recent, Katia Nanu punctează legat de acest parcurs biografic al omului din spatele rândurilor: „Lucian Avramescu a cunoscut gloria și este, fără dubii, unul dintre poeții, oamenii de cultură care au marcat finalul secolului XX românesc. Faptul că astăzi este obligat să tacă precum pietrele sale din Muzeul de la Sângeru nu este decât un alt zbenghi sl sorții. În anul de grație 2020, nu mai dă interviuri televizate, dar scrie în valuri cu forța unei viituri poetice. E trist, uneori revoltat, alteori înțelept și senin, de cele mai multe ori debordând de o sensibilitate și de o grație aproape divine.” De aceste lucruri ne-am convins la rândul nostru, citindu-i Confesiunile care încep de fiecare dată pe un ton voit optimist, adeseori cu urarea de „Buni zori!”, fiindcă atunci „când dimineața se cațără pe geamurile casei”, îl găsește scriind.

În condițiile unei muțenii căzute din senin și cu atât mai greu explicabile (fără a lua în seamă, ironic, mai vechea operație de apendicită, soldată cu sechele!), scrisul rămâne supapa prin care gândurile își fac loc spre lume, spre universul admirat dintr-o lume a necuvintelor. Din vârful condeiului sunt prinse fluctuațiile naturii și ale sufletului, vârtejurile amețitoare ale unei societăți în continuă tranziție, cum e cea românească, asupra căreia autorul aplică propria diagramă, evidențiind momente-cheie, evenimente publice, decizii politice etc. Dar dincolo de toate aceste comentarii, confesiunea rămâne pentru autor o coborâre sistematică în spațiul eului profund, o autoconfruntare permanentă cu trecutul și cu personajele lui, cu sinele, cu incertitudinile viitorului, cu bucuriile și tristețile prezentului.

În categoria mai largă a literaturii subiective intră și aceste tablete ce activează reflecțiile autorului pornind de la anumite lecturi, întâmplări, discuții la care asistă, unele chiar de sub balconul său, neputând da o replică, însă notând, cu regularitate, în încercarea, mereu reluată, de a-și vindeca singurătatea. În această grilă, se încheagă și dialogul imaginar cu cititorul care se va apleca, la un moment dat, asupra acestor rânduri, așadar, o comunicare chinuită de o suferință imposibil de exprimat altfel, decât scriptic. La vizita unor prieteni, sculptori din București, Lucian Avramescu notează: „N-am dormit mai deloc, dar zorii mă cheamă la unicul meu dialog mut din care se alege ceva, iar episoadele zilei de ieri răsar și se cer căutate de sensuri și înțelesuri. Pe mesele la care am stat sunt zeci de coli mâzgălite cu scrisul meu obligat la utilizarea grăbită a literelor mari, dovezi că m-am străduit să fiu în conversație. Cuvintele, încercate cu dureroase strădanii deșarte nu au ieșit din gâtlejul meu și, Doamne, câte aveam să le povestesc și cât de chinuitor a fost să constat că nu mai exist decât într-un substitut de adiacențe… Deocamdată dorm cu toții, iar eu, paznic de far, încerc să mă adun în confesiunile mele către voi, care îmi sunteți duhovnicul cel mai apropiat.” Și confesiunea înaintează, la fel de poetic și tulburător: „Începe o nouă zi, pădurile scot de sub căptușeală petice de arămiu, Dumnezeu supraveghează instalarea luminii, ca un păstor atent să nu-și piardă mioarele. Eu încerc să găsesc în mine vorbele pierdute și să ameliorez o tristețe care îmi dă iar târcoale, fiindcă numai găsindu-te într-o colectivitate în care ai mai fost poți avea dimensiunea de prăpastie a ceea ce s-a scufundat și ai pierdut poate iremediabil.”

Ca și în alte cazuri, mărturia scrisă îndeplinește și aici mai multe funcții: este, mai întâi, cronica stărilor interioare ale unui om extrem de inteligent, aflat în grea suferință, este apoi un caiet al gândurilor și un instrument analitic, programat, prin natura profesiei, să observe cursul lumii. Imposibilitatea de a comunica verbal conduce la această formă de revanșă care este confesiunea, aici e mediul propice pentru psihanaliză, pentru constatări de ordin medical, literar, religios, politic etic ș.a.m.d.

Confesiunile unui mut care a vorbit cândva intră în ecuația terapeutică a oricărui jurnal, conținând pasaje evocative, comentarii mucalite, ironii și observații ce pot fi traduse și în limbaj freudian, dar fiind mai mult de atât. Problema acută a muțeniei extinde pagina confesivă spre zone noi, mai puțin cunoscute și înțelese. În această metafizică a eului intim, Lucian Avramescu încearcă să se regăsesească pe sine, cel pierdut, iar zbaterea sa nu poate lăsa indiferent pe cel care-i citește rândurile și care va găsi în această carte un adevărat personaj, autentic și emoționant.

(Din revista „Banchetul”, anul VI, nr. 70-71-72, octombrie-noiembrie-decembrie, 2021)