Nicolette Orghidan: Trebuie să ai un suflet deosebit ca să poți păstra în el amintiri

Vin și revin atunci când nu te-aștepți; nu bat nici la ușa casei, nici la cea a inimii, dar te trezești cu ele înaintea ochilor. Așa, aliniate frumos, ca la paradă, care parcă te-ndeamnă : „Alege-mă pe mine, alege-mă pe mine ”!

Să te aperi de ele? Nu vei reuși: cu cât sunt mai îndepărtate, cu atât sunt mai puternice în trăire și retrăire, vin când cu pian, când cu un val, aduc pe rând degete și globuri, clape și nori, respirații și zâmbete.

Respirația unei amintiri este, cred, însăși inspirația noastră, iar surâsul nu poate fi decât melancolic, iar plecările noastre fizice nu pot fi decât revenirile în inima cuiva.

De zori și amintiri nu este bine să te aperi: sunt o veritabilă punte dintre tine și alter ego, dintre cei plecați și cei care vor veni cu toate ale lor: valuri și munți, clape și globuri, nori și zori. Toate vin și revin, se rotesc, iar noi odată cu ele, copacul întregește pădurea, iar degetele amintirilor modelează amfore unde vor rămâne vreme îndelungată. Pentru că ele, amintirile plăcute sau mai puțin plăcute se păstrează în vase sacre, numite amfore. Se zidesc pe dinăuntru, își fac un fel de pupă și rămân acolo până când simt că inima-i pregătită să le revadă. Probabil că nu le va mai simți la intensitatea faptului care le-a construit, dar tocmai în asta stă puterea amintirii: detașarea de fapt, ridicarea la grad de …amintire. Pentru că, uneori, omul simte când este nevoie ca un fapt, o ființă să fie ridicată în grad. Cel al amintirilor.

Pentru că trebuie să ai un suflet deosebit ca să poți păstra în el amintiri, iar invazia lor, nu înseamnă altceva decât că ești cu adevărat un OM. Mare, cu o amforă la fel de mare în care păstrezi amintiri.

Ele nu vin și revin ca o invazie, ci întind în fața noastră un veritabil Eden.