Șerban Cionoff: PĂPUŞARUL ŞI PAIAŢELE SALE

 

Experienţa mea de cititor şi, mai târziu, de telespectator, m-a învăţat ca mai de fiecare dată când dau peste menţiunea „orice asemănare cu personaje sau întâmplări din realitate este absolut întâmplătoare” să fiu rezervat.  Mi-am făcut chiar o plăcută îndeletnicire să caut ”cifrul” cărţii sau peliculei, adică să aflu cine se  ascunde în spatele unor nume convenţionale pe care le poartă personajele. Îndeletnicire la care m-am dedulcit cu vreo patru decenii în urmă, mai precis de pe când marele lingvist Iorgu Iordan mi-a decodificat identitatea principalelor personaje din romanele-frescă ale lui G. Călinescu:”Bietul Ioanide” şi”Scrinul negru”. Şi tot pe atunci savuram decriptarea personajelor unui alt roman „cu cheie” – „Randez vous au jougement derniere” al lui Petru Dumitriu-, printre care îi aflam pe câţiva dintre corifeii prolet-kultismului:Diocletian Sava/Miron Constantinescu, Malvolio Leonte/Leonte Răutu, Gherasim Niţeluş/Mihai Beniuc.

Ce-i drept, Petru Dumitriu a recurs la acest procedeu dată fiind condiţia de parabolă a scrierii sale, chiar dacă îşi publicase cartea după ce rămăsese în Occident , dar, aici, acasă, rigorile draconice ale cenzurii de partid şi de stat nu admiteau nici-o derogare, iar autorii nu aveau decât soluţia limbajului esopic, a scrisului du subânţeles…

Distribuie prietenilor

Cu totul altele  sunt, astăzi, datele problemei. Aşa încât tocmai faptul că Mihai Tatulici îşi deschide cartea sa „Distrugătorul <<Speranţa>> sau povestea unui marinar deştept şi cu noroc” (Bucureşti, 2014) cu avertismentul mai înainte menţionat, este şi cel care mă face să caut nevăzuta dar temeinica legătură dintre ceea ce se derulează în secvenţele acestui scenariu de „soap opera”-pe de o parte şi întâmplări şi personaje din realitatea ultimilor douăzeci şi ceva de ani-pe de altă parte.

Să începem cu titlul: în memoria noastră colectivă prenumele „Decebal” trimite la Traian, aşa după cum „Speranţa” trimite la „Biruinţa”, nava al cărei comandant, iscălitorul unui înflăcărat omagiu adus „celui mai iubit fiu al partidului şi poporului” era Traian Băsescu însuşi! Cât despre numele „Spulber” e de-ajuns să apelăm la dicţionar:„a spulbera:1) a risipi, a împrăştia; 2) fig: a distruge, a nimici.”

Şi atunci, de ce nu l-am putea recunoaşte în eroul principal al acestui scenariu epic pe Traian Băsescu? Mihai Tatulici nici măcar nu ar fi primul care scrie o carte despre cel ce a spulberat, cinic şi ruşinos, toate speranţele puse, în el şi în co-militanţii săi, cu un deceniu în urmă?  Amintesc în primul rând remarcabila carte: „Adevărata faţă a lui Traian Băsescu”, scrisă de istoricul Marius Oprea.

Fireşte, nu pot face abstracţie de avertismentele apăsate ale lui Mihai Tatulici- ” Mă preocupă doar faptul –pe care vă rog să-l reţineţi- că orice asemănare a eroilor mei cu personaje reale e absolut întâmplătoare. Doar cronologia <<copiază>> evenimente din viaţa noastră de astăzi”-, dar  îmi iau libertatea de a-l considera în logica unei”opere deschise”,  a cărei lectură depăşeşte intenţiile autorului său. Cititorul asumându-şi condiţia unei lecturi infidele.

Amuzant şi plin de învăţăminte este, de exemplu, exerciţiul decodificării numelor pe care le dă, în carte,  Mihai Tatulici, instituţiilor şi numelor personajelor cu care ne intersectăm în „evenimentele vieţii publice de azi”. Astfel, Alianţa BA poate fi Alianţa DA, Măciuca TV reprezintă, bineînţeles!, Antena 3, aşa după cum FMI se scrie: „Banca Amărâţilor de pe Pământ”. Să nu ne mai mirăm, atunci, dacă România devine Românika „această ţară în care obiceiurile vechi se încalecă ci cele noi şi rezultatul zilnic este o construcţie politică încropită ,fără orizont şi fără succes.” Nici la capitolul personaje,autorul nu se lasă în păgubaş. Teodor Stolojan poate fi Jean Stolnicu,iar Emil Boc- Aurelian Bocăneţ. La fel de bine, Romanescu ar putea fi Petre Roman, iar Nelu Nelulescu-Ion Iliescu. Iar lista poate continua, la fel de sugestiv şi de savuros. Cât despre hiper-năucitoarea şi supra-acaparatoarea Vasilica Urzescu  nu cred că este cazul să mai intru în amănunte…

O menţiune aş face pentru construcţia epică, în mod deosebit pentru modul inteligent în care Mihai Tatulici stăpâneşte şi conduce curgerea secvenţelor, corelarea acţiunilor şi evenimentelor într-o perfectă conformitate proiectul scenariului. Lucru deloc întâmplător, cel mai bine conturat este portretul lui Decebal  Spulbe:„Într-un fel, Decebal avea un grăunte de genialitate, dar care nu se ducea  în direcţia în care gândeau ceilalţi. În timp ce toţi cei din jurul lui  se chinuiau să negocieze o pace, de obicei avantajoasă pentru Decebal, el începea un nou război. Şi, de regulă, îl câştiga. După aceea, le dădea cu flit colaboratorilor.”

La antipod cu acest portret în apă tare al Marelui Păpuşar avem portretul şters, inodor, incolor şi inconsistent al marionetelor sale, al restului lumii care vieţuieşte sub tirania dorinţelor Supremului:„Nu era clar pentru toţi, dar n-aveau ce face. Trăiau din intuiţia lui, din deciziile lui şi până la final de mandat îi datorau supunere.”

Regăsim în această antiteză, una dintre temele pe care Mihai Tatulici le enunţa în”Avertismentul” cărţii:”Eu căutam un personaj simplu care să  întruchipeze o formă de autoritarism haotic, care descoperă lumea şi  pe el însuşi în timp ce se întăreşte cu  fructul afrodiziac al puterii.”

În toată  această aglomeraţie de personaje , cele mai multe doar umile prezenţe mai mult fizice decât ca entităţi morale, sufleteşti, există două excepţii. Una este  Adina Băftoiu, sfetnic devotat şi sincer care , până la urmă, se va retrage deprimată şi scârbită, fără însă a-l trăda pe Decebal, iar cealaltă este Maria, soţia acestuia. Dintr-o elementară obligaţie morală la bună cuviinţă  nu voi merge mai departe cu devoalarea identităţii posibile a personajelor. De –ajuns, însă, să spun că aceste două personaje au viaţă, au sensibilitate, au înţelepciune, adică trăiesc. Sunt vii şi, în ordinea scenariului, sunt credibile.

În tot, această primă parte a proiectului pentru „soap opera” („şi încă în format politic” accentuează Mihai Tatulici) curge într-un interval de timp care începe o dată cu întoarcerea în ţară a lui Decebal Spulber şi intrarea sa în vâltoarea jocurilor de putere de după decembrie 1989 pentru a ajunge până la începutul deceniu actual. Fireşte, va urma un nou ciclu,  despre care autorul însuşi ne previne: „Toate întâmplările, şi mai ales viitorul, trebuie să ne ia prin surprindere. Ceea ce  se va întâmpla, pentru că povestea continuă.”         

Dar, oare, trebuie, neapărat, să ne ia prin surprindere aceste evenimente? Şi, până la urmă, chiar trebuie să aşteptăm, într-o resemnată pasivitate mioritică, mersul lor implacabil? Nu de alta, dar încă în „Avertismentul” care deschide cartea autorul ne-a avertizat că ar fi vrut ca din toată materia adunată, din numeroasele mărturii ale unor contemporanilor s-ar putea scoate un palpitant serial tv. Până atunci, din păcate, cum mai „horror” serial îl trăim ,pe spinarea noastră, noi, românii. Iar, dacă mai avem încă de suportat câteva luni sub semnul va urma, nu văd de ce, în noiembrie, pe calea democratică a alegerilor, nu am  demonstra – mai bine mai târziu decât niciodată!- că „viaţa bate filmul”?

Luaţi, vă rog, întrebarea mea în aceeaşi logică a „operei deschise” în care ne-a învăţat Umberto Eco să citim orice carte cu adevărat valoroasă.

Aşa cum este, prin excelenţă, cartea lui Mihai Tatulici.

Şerban CIONOFF