Șerban Cionoff: TRAIAN BĂSESCU „LE-A DAT TAINUL” PIŢIFELNICILOR DE ALCOV

Vă mai amintiţi, probabil, mitocăneasca expresie – „ a venit să îşi ia tainul”- folosită acum mai mult de un deceniu de (astăzi,încă) preşedintele României la adresa unui înalt demnitar francez aflat, pe atunci, în ţara noastră în fruntea unei delegaţii?
Vorba asta a fost prima care mi-a venit în minte atunci când am aflat că Debusolatul Naţional i-a căftănit cu niscai decoraţiuni şi, fireşte, nu numai cu atât, pe nişte foşti diriguitori ai Institutului Cultural Român:”au venit ( la Cotroceni n.n.) să îşi ia tainul.” Bineînţeles „Tainul” pentru slujirea cu sârg şi dăruire a lui Traian Băsescu dar nu şi a României şi a românilor…
Drept pentru care socotesc cum că foarte bine şi foarte corect a procedat primul ministru, Victor Ponta, atunci când a refuzat să contrasemneze ucazul geambaşesc, explicând clar şi răspicat de ce a făcut treaba asta. „Domnule – a întrebat, cu subiect şi predicat premierul-, sunteţi sigur că acest om trebuie decorat?” Dânsul făcând referire directă la H R Patapievici- cel care l-a declarat pe Eminescu a fi „cadavrul din debara” de care trebuie , neapărat , să ne debarasăm spre a intra în lumea bună a Europei- şi la Mircea Mihăieş- despre ale cărui păreri imunde despre pensionari s-a discutat îndelung şi cu binemeritată scârbă.
Asta ar fi, însă, doar una dintre faţetele problemei, fiindcă, după cum au demonstrat-o, fără drept de apel, investigaţiile Curţii de Conturi, de altfel citate de către primul ministru, aflaţi, din hatâr băsescian la butoanele visteriei ICR, cei doi indivizi mai sus menţionaţi au jefuit fără milă şi fără ruşine, tot ce se putea jefui şi încă ceva pe deasupra. De asta mă şi mir de ce din lista fomiştilor decoraţi de către Demisul Naţional lipseşte tocmai slugoiul politco-ideologic Mirel Bran, client permanent al banilor ICR sub directoratul bicefal şi fără obraz Patapievici-Mihăieş. Ştiţi cine, acela care, nu cu multă vreme în urmă, înjura de mama focului, în presa de pe malurile Senei, guvernul în exerciţiu şi,bineînţeles, înălţa osanale deşănţate dictatorului de chirpici.
Cât despre decorata Tania Radu, ce să mai zic? De ajuns să citim colecţia revistei „Flacăra”( seria Adrian Păunescu) spre a avea măsura ferventului anticomunism cu care scria , cu foc şi sârg, cronici despre turneele „Cenaclului Flacăra al Tineretului Revoluţionar”…
Profund lezat în orgoliul propriu – orgoliu, fiindcă despre demnitate nu este cazul să vorbim la Traian Băsescu – Baronul de „Cireşica” s-a dus, aţă, cu jalba-n proţap, la Curtea Constituţională. Care Curte Constituţională , de data asta, l-a tratat cu refuz. (Ce-i drept, pentru ca să respecte legea compensaţiei, respectiva instituţiune i-a răspuns premierului Victor Ponta că Băsescu nu a greşit făcând deşănţată propagandă electorală pentru europarlamentare unei formaţiuni de alcov patent Undrea et comp, dar să trecem, deocamdată…)
Nici nu mă mai mir, atunci, dacă tocmai cel care a urzit decorarea lingăilor de pripas a fost tămâiat (metaforic,deocamdată!) de către un alt client al visteriilor statului, Gabriel Liiceanu, cu aceste super-libidinoase vorbe: „Aţi fost la înălţimea unei bune părţi a intelectualităţii din ţara asta”. Încă o dată, s-a adeverit zicala „cine se aseamănă, se adună”.
Aşadar, prăduitorul flotei maritime româneşti şi, mai apoi, al avuţiei naţionale în beneficiu de familie şi de clan, primeşte pupăturile pe frunte (şi aşa mai departe) al altui devalizator, ce-i drept de mai mică anvergură! Fiindcă este bine să ne amintim că, la începutul anului 1990, acest Gabriel Liiceanu a pus mâna, în directă cârdăşie cu Andrei Pleşu, la acea vreme ministru al culturii, pe patrimoniul (fostei) Edituri Politice. Care editură, a CC al PCR, la data când i-a fost dată pe tavă lui Gabriel Liiceanu, avea în cont foarte mult bănet pentru a tipări, alături de lucrările planificate să apară în anul 1990, dar mai ales o cotă substanţială pentru editarea lucrărilor Congresului al XIV-lea al partidului, ca şi pentru marcarea împlinirii a 25 de ani de la „istoricul Congres al IX-lea, care l-a ales în fruntea partidului pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi a inaugurat <<Epoca de Aur>> etc, etc, etc.” Şi care Editură Politică , la aceeaşi dată, devenise, prin decizia lucrătorilor săi, Editura Nicolae Bălcescu.
Iar, dacă tot veni vorba despre patrimoniu, tare sunt curios care o mai fi soarta arhivei fostei edituri de partid? Am putea, de pildă, afla, direct de la arhivă, cine urma să fie, pe bază de contract bine plătit, coordonatorul colecţiei „Cogito”, planificată să fie lansată exact în anul 1990? Ghici-ghicitoarea mea!…
În fine, dar deloc în ultimul rând, afinitatea (nu chiar sublim- electivă) Băsescu-Liiceanu mai are şi un alt temei şi anume patima „reevaluărilor”. De aceea, ridic mâna şi întreb: când a fost sincer Gabriel Liiceanu? Acum când îi înalţă arc de triumf din vorbe goale lui Traian Băsescu sau în noiembrie 2010 când declara, cu mare ţâfnă:”mă îndepărtez de el”?
Iată, aşadar, ale cărei „bune părţi a intelectualităţii a acestei ţări” ,i-a răspuns, şi de această, dată, ultra penibilul prezident, dându-le, cu toată nonşalanţa tipică a vătafului de maidan, „tainul” mult râvnit.
Şerban CIONOFF