Ultimate magazine theme for WordPress.

Confesiunea unei tinere de 28 de ani: Am devenit părintele părinţilor mei şi nu mai pot

1 8.560

 

Părinții mei au rămas împreună „de dragul meu’. Mai mult, mi-au și spus acest lucru și acum, îmi este foarte clar că eu sunt în continuare liantul dintre ei. Dar simt că sunt ca un părinte pentru ei și nu vreau asta.

Am 28 de ani și încă locuiesc cu părinții. Aș fi vrut să plec, să mă mut singură chiar și în chirie, dar nu am reușit acest lucru pentru că, de câte ori încerc, am parte de discuții, drame, certuri. Începând cu „Dar ce-mi trebuie să mă mut?’, „Nu ai ce face cu banii?’ și „Ce cauți tu să locuiești singură?’ își tot manifestă controlul și mă tot blochează în decizii.

Da, știu, eu ar trebui să fiu cea care decide pentru sine, doar sunt majoră, dar lucrurile nu stau sau, mai bine zis, nu sunt atât de simplu de simțit, așa cum se văd din afară.

Am crescut încercând să le fac pe plac, pentru a nu adăuga conflicte la o stare deja tensionată. Părinții mei nu au o relație grozavă.

Am ajuns să cred că este bine atunci când se ignoră. Altfel, numai reproșuri, nemulțumiri sau certuri.

Deseori eu sunt motivul lor de ceartă: nu sunt de acord cu programul meu (mai ales când vin târziu acasă), nu sunt de acord cu iubitul meu (nu prea le place nimeni), nici cu ideile mele „liberale’ (voiam, cândva, să mă mut cu iubitul).
Mi-au spus în nenumărate rânduri cum ei au rămas împreună de dragul meu, ca să mă crească pe mine. Iar mie, îmi vine să le spun că nu trebuia să facă asta sau, dacă au făcut-o, să fi păstrat informația pentru ei.

Acum, am un sentiment de vinovăție de fiecare dată când, direct sau indirect, mă acuză pentru nemulțumirile lor și am un sentiment al responsabilității față de tensiunile dintre ei. Mai exact, simt că trăiesc încă alături de ei ca să le fie lor bine, nu mie.

Iar din acest rol sunt ca un părinte pentru ei, care încearcă să îi susțină (o fac și financiar), să le acorde sprijin emoțional, să țină cont de nevoile lor… fără a ține cont și de ale mele.

Cu actualul iubit am vrut să mă mut la un moment dat – lucru care a stârnit un scandal monstru în familie întrucât ar înțelege dacă m-aș căsători, dar nu dacă vreau să văd, pur și simplu, cum e viața alături de un partener.
Între timp, nu am făcut asta nu neapărat pentru că nu m-au lăsat ei ci pentru că iubitul meu aduce tot mai mult în ochii mei cu tata. Mereu nemulțumit, greu de împăcat, puțin afectuos… lucru care m-a pus pe gânduri în privința relațiilor pe care le aleg (reproducând ce am văzut acasă).

Pe scurt, țin la părinții mei și apreciez ce au făcut pentru mine. Știu că fiecare în felul lui mă iubește, dar simt și presiune. Am impresia că viața mea este pusă pe pauză și mă ocup de viața lor. Că îmi trăiesc viața în așa fel încât să le fie lor bine și nu neapărat mie.
Îmi este foarte greu să fac o schimbare, dar simt nevoia de a o face. Nu vreau să fiu părintele lor. Mi-ar plăcea ca și ei să înțeleagă ce simt eu și ce îmi doresc și, evident, să îmi permită să mă desprind.

Totuși, realizez că acesta este un ideal. Se poate să nu o facă niciodată, nici dacă m-aș căsători – iar eu nu vreau să mă mărit doar ca să plec de acasă.
Poate voi găsi curajul să decid ce e mai bine pentru mine, indiferent de ce conflicte vor urma, indiferent de opoziția lor. Nu vreau să avem parte de tensiuni dar, cred că sunt necesare pentru ca eu să îmi pot vedea de drumul meu în viață…
Sursa – Psychologies.ro


APRECIAZĂ ARTICOLUL !
loading...
loading...
1 Comentariu
  1. Emilia spune

    Asemenea cazuri sunt frecvente, dar povestea in sine este inventata si scrisa prost.

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata