Îmi cade în mână un document întocmit de Biroul Federal de Investigații la solicitarea organelor judiciare din România în cadrul unei comisii rogatorii. Îl citesc cu firească și profesională curiozitate, la început, iar, mai apoi, captivat de plasticitatea consemnărilor. Reprezentanții temutului serviciu american l-au audiat pe un cetățean de origine română, fugit de mult timp din țara natală. Ei bine, ofițerul-anchetator are grijă să menționeze că martorul „a fost foarte fericit în Statele Unite” și n-a avut niciodată intenția de a se întoarce acasă . Vasăzică, fericirea, de fapt, căutarea ei, nu-i doar o noțiune în Constituția yankeilor, ci și o obsesie de care nu scapă nici măcar investigatorii abilitați să efectueze interogatoriul.
Mai departe, aflu că persoana ascultată „iubea Philadelphia” și că a cumpărat acolo o clădire „superbă. Mi-a plăcut imediat.” Parcă îl și văd pe fostul meu conațional îndrăgostit de străzile philapelphiene și cutreierând prin pitorescul oraș, asemenea personajului din filmul atât de celebru…
Întrebat despre un tip arestat între timp, martorul l-a caracterizat într-o singură propoziție, una imposibil de uitat: „Părea un om bun cu prieteni răi.” M-am uitat în jur și am răsuflat ușurat – n-am asemenea camarazi!
Despre alții spune la fel de analitic, unul e „dur”, altul, „foarte tăios”, expresii pe care nu le-am regăsit niciodată în miile de depoziții ce mi-au trecut prin mână în ultimii 30 de ani. Declarațiile luate în dosarele penale de la noi sunt stereotipe, lipsite de amănunte de genul celor pescuite pe Potomac. Din conținutul lor nu descoperi nimic din universul sufletesc al personajului iscodit, e o sărăcie de culori descumpănitoare. Poate teama empatiei cu inșii chemați să declare sub diverse calități – martori, suspecți și inculpați – îi determină pe polițiștii și magistrații români să ia o distanță așa de mare, poate frica de a nu fi trași pe sfoară prin efuziunile sentimentale ale participanților și subiecților procesuali neaoși.
Isprăvesc lectura și rămân vreme îndelungată pe gânduri. În definitiv, mărturiile și mărturisirile judiciare nu sunt decât crâmpeie de viață, de ce să le mutilăm, să le golim de suflare ?
Mă plimb prin cameră, căutând să mă desprind de zgura carcerală a lecturii „obligatorii”. Dinspre bisericuța ridicată în curtea Palatului Parlamentului răzbate un dangăt sfințit… „De câte ori aud clopotul simt cum îmi cântă inima” , o îngân pe țăranca din Moldova suceveană și adulmec aerul ca o jivină sălbatică. Câți mai au urechi și pentru glasul Bisericii în vremurile acestea nesăbuite?
Renunț să mă mai frământ, într-o Europă devenită o „mică peninsulă a Asiei”… Paul Valéry nu s-a înșelat deloc în urmă cu un secol și el n-a apucat valurile migratoare stârnite de Angela Merkel. Academicianul Răzvan Theodorescu îl completează pe francez: „Se ridică lumea Pacificului, a Atlanticului. Civilizația vest-europeană, mediteraneeană, începe să decadă.” Și cu noi, românii, cum rămâne? mă răstesc la haosul premeditat din jur. Ce ne așteaptă în perspectiva imediată? Nu-mi răspunde nimeni. Cine ? Că au dispărut oamenii de stat, însă ne-au împresurat politicienii ! Diferența e mare, uriașă, decisivă. Primii „sunt cei care se gândesc la generațiile viitoare”, iar ceilalți, „la alegerile viitoare.” Pricepeți, așadar, de ce suntem astăzi cum suntem? Adică „deștepți, fanteziști, buni negociatori, oportuniști, din când în când trădători…”
Doar arar ? Istoria îmi șoptește altceva, ca și propria mea experiență existențială. Cui îi pasă ? Până una-alta, „viața e frumoasă, dar trebuie să știi s-o trăiești. Să admiri, să te ții de treabă, să iubești. Dar totul cu măsură.” Mereu măsura… La naiba cu măsura propovăduită încă din zorii omenirii ! Fericirea nu trebuie ciumpăvită, cum s-o bagi în Patul lui Procust și s-o potrivești cu aceeași foarfecă? Păi ce fericire e aia cu porția ? Că n-or fi într-atât de tâmpiți americanii s-o pomenească chiar și-n constituție ori în actele de comisie rogatorie internațională…
