A.M. Press
Ultimele stiri din Romania!

Marian Nazat: Goarna lui… Ștefan Mitroi

0 83

 


APRECIAZA ARTICOLUL !

Cine a mai pomenit ca un sat întreg s-o ia din loc pe viforniță și s-o pornească haihui spre București? Dar nu oamenii, ci casele, una după alta, și chiar cimitirul, cu biserica și școala în capul cohortei fantasmagorice, să te crucești, nu altceva ! „«Of, Doamne, ce minte si pe noi! Să plecăm la drum în toiul iernii !» se trezi vorbind singură casa lui Pelencea. Primăvara ar fi fost mult mai frumos. Să vezi grâul verde ținându-se peste tot după tine. Și să asculți cucul cântând într-o margine de crâng! Și să înceapă dintr-odată ploaia. S-o auzi călcând cu pașii ei mici pe tabla acoperișurilor, amestecându-se cu picioarele pițigoilor și mierlelor! Să nu mai știi care sunt păsările și care ploaia !”… Culmea, ele prind grai și tăifăsuiesc despre câte s-au petrecut odată, își povestesc destinele și sufletele ce le-au locuit cândva. Stai și te miri ascultându-le istorioarele, cu bucuriile și suferințele duse pe veci, din care nu s-au păstrat decât crucile, și ele vorbitoare. Un fel de magie sud-americană a pus stăpânire pe condeiul lui Ștefan Mitroi și l-a îmboldit să sufle în Goarna lui Tuturuz . „Tu tu tu tu tururu tu tu!” sună nostalgic strigătul ei… Din candidul joc a ieșit un poem al tânguirii duios-tragice, fiindcă „tot ce se vede e în urmă! Înainte nu se vede nimic.” Tirania trecutului, vasăzică, și cine a rămas întreg după ce i-a îndurat toanele și becisniciile ? Nici măcar romancierul născut în Teleorman, întors mereu în casa părintească părăsită, care rabdă „în tăcere apăsarea dureroasă a urătului”. Și, deși mutat de-o „grămadă de ani la oraș, adică în lumea ce se făcea vinovată de dispariția lumii celeilate, a părinților și bunicilor lui”, el încearcă „din răsputeri să împiedice această dispariție”. Însă nimeni nu e în stare să se opună implacabilului, și așa răbufnirea răscolitoare, aproape insuportabilă: „De ce îmi doresc să fiu îngropat și eu aici? Ca să aibă și mormântul ei un sprijin la bătrânețe. Să simtă că are un fiu, așa cum a simțit mama că are unul. Simte, sunt cât se poate de sigur de asta, chiar și acum când s-a prefăcut în iarnă.
Dacă ar ști ce greu îmi este să mă împac cu un astfel de gând!
Cum adică, chiar buzele ce mi-au atins de atâtea ori fruntea?
Chiar sânul de la care am supt?
Chiar ochii cu care seamană ochii mei?
Chiar amintirile, din care cele mai multe erau cu mine?
Să se fi făcut toate țărână?
Cu toate că știam că așa o să se întâmple, de ce nu am făcut nimic? De ce? Cum de n-am putut să fac?” Din cauza vremelniciei noastre, d-aia, anafura ei de moarte! Noroc că Dumnezeu ne-a dăruit, la schimb, refugiul în alean, în paradisul părelnic pierdut, altminteri ni s-ar risipi mințile și pământul s-ar transforma într-un imens ospiciu.
În vremurile de demult, al căror suspin devine asurzitor, de pildă, s-a nimerit „să le fete vaca de Sfântu’ Ilie și el, țuști, cu chimicul sub numele sfântului. Mi-aminteam de ziua aceea și pot spune că Ilie chiar s-a bucurat, deoarece a oprit carul de foc deasupra grajdului nostru și-a luat vițelul în brațe și l-a pupat!
A doua zi am văzut că are o stea în frunte. Am observat-o abia seara, când a început să lumineze, în același timp cu stelele de pe cer. Peste o jumătate de an, de Crăciun, am mers cu steaua de pe fruntea vițeului prin sat. S-a minunat toată lumea !” Păi cum să nu se minuneze, ce, e de colea să colinzi cu steaua de pe fruntea vițelului prin bordeiele țăranilor ? Ehe, nu oricând, ci taman în anotimpul în care „puteam să bag firul de păianjen în ac și să cos cu el un peticel de Iumină peste albeața din ochii tăi !” , vorba cuiva dintre răposații reînviați în paginile cărții.
Dorul de copilărie sângerând în călimara dindărătul frunții bunului meu prieten, amintirea primei zile de școală… Savurați, dară, un dialog mistuitor, de-o rară splendoare, legumiți-l:
„- În locul acesta o să învățați despre viață! Mai încolo…
– Unde, doamna învățătoare?
– Cam pe unde e cimitirul.
– Ce-o să se întâmple acolo?
– N-o să mai aveți nimic de învățat.
– Și ce-o să facem?
– O să vă odihniți. Pentru că… pentru că o să fiți obosiți de la atâta joacă.
– Ne putem juca de-a orice?
– Mai întâi, de-a laptele supt de la mama, apoi de-a mâncatul pâinii goale pe burta goală, pe urmă de-a laptele gros, apoi de-a miratul pe burta goală, după care de-a ciuș-ciuș măgăruș…
– Oho, ce jocuri grozave!
– Liniște! N-am terminat! Urmează de-a crescutul mare, după asta, de-a dragostea, apoi, de-a ciuș-ciuș înfumararea, ciuș-ciuș nepăsarea, ciuș-ciuș dezamăgirea, apoi de-a deznădejdea pe burta goală…
– Nemaipomenit !
– Liniște, am spus! De-a hoții și vardiștii, de-a nouă pietre, de-a nouă luni de la moartea tatei, de-a nouă ani de la moartea bunicii, de-a tatăl și de-a mama…
– Avem voie?
– Sigur c-aveți. Dar să mai creșteți nițel !
– Și de-a mai ce putem să ne jucăm?
– Nu vă ajunge atât?
– Nu!
– Of, că prostuți mai sunteți. De-a așteptatul bătrâneții, dacă nu v-ați săturat. După care, de-a așteptatul morții… Apoi, de-a v-ați ascunselea în cimitir… E cel mai bun loc pentru asta, să știți.
– Dar aici nu se vede niciun cimitir, doamnă !
– Nu se poate! Trebuia să fie pe aici.
– Poate că se joaca și el.
– De-a ce?
– De-a v-ați ascunselea. De noi!
– Chiar că sunteți puțintei la minte! Cimitirele nu se joacă niciodată!
– Nuuuu?
– Hai, gata! Trecem la lecție acum. Viețile și caietele pe bancă !”
Ah, și vulpea aia șchioapă și flămândă, pierzându-și brusc mințile la moartea puilor săi: „Și atunci, în loc să moară și ea, cum crezuse, înnebuni. Începu să cânte ca o cinteză. După care ca un pițigoi.
Când răsări soarele, dădea ocol vizuinii și striga cu vocea tot mai stinsă: «Cucurigu! Cucurigu !»”
„Te lepezi de înțelepciune ?” întreabă cineva, iar un personaj îi răspunde neșovăielnic: „Mă leped !” Căci înțelepciunea nu ne mai e de niciun folos în amurgul vieții, dimpotrivă. Abia în ceasul înnoptării ne dăm seama că „drumurile seamănă cu timpul, stau în permanență pe loc. Cei ce se mișcă sunt oamenii. Dar li se pare că e invers.” Nevolnicii, naivii, nesocotiții…
Stilistic, Ștefan Mitroi se află în punctul maxim al unei forțe creatoare ajunse la maturitate, semn că s-a regăsit pe sine în naveta dintre Capitală și Siliștea natală, el și mărturisind: „De aceea mă întorc atât de des în locul acesta, unde încerc să dau de capătul drumului pe care am pornit, căutând de-a lungul lui lumea în care am crescut și căutându-mă pe mine însumi în această lume. ”
Scriitura sa strălucește și cum „lumina nu putrezește niciodată”, mă rog ca golgota împlinirii artistice să-i fie spuzită de muzele fosforescente, orbitoare. Nu te opri din drum, Ștefan, creatorii n-au stații finale, ci doar halte! Și nu te supăra dacă îți zic să le trântești ușa în nas caselor și mormintelor de acasă ivite ritualic în pragu-ți, băiatul lui Hariton are oleacă de dreptate ! Dintr-un astfel de gest, brutal și dureros, desigur, va câștiga biografia ta literară, numai că mă încurcă și pe mine, orfan ca și tine, ochii ăia „mari lăcrimând pe cer”…

loading...
Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More