Valentin Emil Mușat: O CARTE CE TREBUIE  CONTINUATĂ

 

 

Poet și ziarist reputat, Lucian Avramescu a debutat recent ca romancier, împlinindu-și astfel un vis care l-a obsedat încă din clasele primare când îi citea pe Dostoievski,Tolstoi, Defoe și pe Balzac.

Intitulat ,,Despre singurătate” și apărut la Editura A.M.Press, romanul suprinde prin scriitura energică și pitorească distribuită în trei planuri tematice importante: erosul, scrisul și istoria. În raport cu acestea, romanul se constituie ca unul al experienței, cu aspect proteic: memorialistică, roman-eseu, legendă, confesiune, roman de analiză psihologică, pamflet, poem în proză.

Distribuie prietenilor

Narațiunea despre ,,fațetele singurătății”, între care cea mai dură pare să fie ,,singurătatea omului contemporan în mulțime” , după cum afirmă romancierul, are un ritm alert și se derulează prin montarea unor tablouri decupate din fluxul memoriei – ,,am scris cu viteza  cu care am scris toată viața”. Rememorarea desfășurată în contextul unei situații-limită generată de o maladie severă este asumată cu luciditate și are o funcție revelatoare, se constituie ca o investigație ziaristică în realitatea imediată a sinelui.

Am spune că obsesia centrală a romanului este nevoia de normalitate cu atât mai mult cu cât ipostazele singurătății ies din ficțiune și se raportează la oameni și evenimente cu existență concretă. Acest procedeu al autenticității este anunțat programatic de motto-ul acestui captivant roman homodiegetic cu trei personaje care se plasează în prim-planul narațiunii.Evocarea este populată însă de fluxul memoriei cu o lume vie ,cu personaje care ies din purgatoriul nestăpânitelor aduceri-aminte: ,,aș vrea să vorbesc despre mine ca și când mi-aș închipui.”În această zonă se plasează tot atâtea nuclee epice nedezvoltate care se închid  prin by pass-uri narative ce mențin istorisirea pe traiectoria temei fixate ,cum se întâmplă,spre exemplu,în biografemul exmatriculării în grup și transferarea la Universitatea din Craiova.Aici se narează o escapadă nocturnă erotică din timpul practicii agricole de toamnă la Borcea.La întoarcere s-a petrecut un accident de tractor în urma căruia un coleg moare.Ministerul decide  transferul celor implicați la Craiova ,,pentru a stinge tragedia”.Episodul e abandonat în favoarea personajului narator pentru ca istorisirea să urmărească destinul acestuia fără să exploreze tragedia morții colegului ,fapt din care s-ar putea dezvolta un  capitol aparte pe o temă secundară.

Transferul de realitate în cadrul ficțiunii- evidentă la nivelul personajelor- este remarcabil prin întâmplări antologice aduse din memorie: prima experiența  erotică ratată infantil în pădurea spaimelor  și moartea nefirească a Angiolicăi în casa părăsită și de stafii,întâlnirea nocturnă a lăutarului cu lupii, povestea unchiului Mișu cu cele unsprezece neveste ale sale,întâlnirea domestică și intempestivă cu Nichita Stănescu, povestea de front a  cizmarului Gheorghe Mirea încurcat cu o rusoaică evlavioasă care își proteja soțul plecat la război de infidelitățile ei întorcându-i cu fața la perete poza și reașezând-o după ce aventura cu românul se terminase ,întoarcerea de pe front a cizmarului într-un tren ticsit de soldați,criza dizenterică și imposibilitatea de a ajunge la toaleta vagonului,fascinantele scene din viața pictorului Șerfi,ilustrul model uman Mircea Ionescu-Quintus și întâmplări exemplare din  viața familiei sale , viața gazetarilor de la ,,Orizontul” vâlcean ,escapada adolsecentină la mare stopată de imbecilitatea  unor milițieni ,scene atroce de front relatate de bunicul său, traumele tatălui ce avea să trăiască  absurditatea și abjecția dictaturii postbelice, tablouri  ilare și halucinante din viața politică recentă.Toate aceste acumulări cantitative de ,,felii de viață” tratate cu aplomb, când cu lirism,când cu aciditate pamfletară , în structuri proprii legendei sau ale narațiunii postmoderniste,fac din romanul lui Lucian Avramescu o carte plină de savoare ce  îmbină oralitatea cu rafinamentul estetic al prozei poetice.

Există un plan epic al Scriitorului care apare în ipostaza unui înțelept dezrădăcinat și a unui  rebel bine temperat ,boem sau mefient,răzvratit sau neaderent ,bântuit de labirintul dealului și al pădurii din Sângerul natal și din Vălenii fascinantei adolescențe.

Într-un alt plan narativ descoperim romanul unei tulburătoare biruințe asupra morții săvârșită prin puterea tămăduitoare a iubirii.

În stratul de adâncime textuală ,această scriere apare ca  romanul unei arte poetice în care Scriitorul ,pentru a se descoperi pe sine , condus cu subtilitate interogativă de fascinanta Doctoriță,elaborează normele unei estetici personale fără a cădea în didacticism.Pasajele aforistice care urmează evocările sau interogațiile dubitative ,ori care le pregătesc intrarea în povestire, fac parte din această structură importantă a romanului.Disertațiile pe tema destinului unor scriitori de notorietate ori pe cea a operei lor stabilesc conexiuni cu istoria personală ,bine strunite și pertinent inserate persuasiv,dând cititorului sentimentul că Scriitorul aparține cu adevărat lumii literare frecventate.

Ar fi nedrept să reducem universul personajelor la cele trei prezențe constante în narațiune-Scriitorul,Doctorița și Lucian Avramescu.Predispozița autorului pentru porterele biografice și anecdodice,encomiastice și caricaturale,creează o tipologie plină de culoare și de neuitat ,chiar dacă aceasta rămâne la nivelul unor crochiuri.Memorabilă este în această galerie tipologia noilor obedienți ,alegoricii lupi din lumea postdecembristă,adunați în haite ,prin ,,palate cu bodyguarzi ,cu șoferi  șpilcuiți,cu  secretare blonde care acompaniază noaptea  viața agitată a șefilor și fac servicii complexe.(…)Instructorul de partid,cel care  trimitea la Canal,e azi capitalistul cu averea  cea mai mare,dar cu același discurs pentru popor și împotriva trădătorilor,care nu-s niciodată  ei,ci mereu alții.” Și nu e singura tipologie notabilă .Semnalarea acestui aspect este necesară pentru a înțelege refugiul în mitologia spațiului natal realizată nu idilic ,ci paradisiac ,pregătit  pentru marea izgonire în tumultul infernului cotidan .

În pasajele eseistice ale scriiturii, Lucian Avramescu se întreba cu gravitate: ,,Viața mea e un roman, spun toți. A mea ce e ?” Recurgând la analogia cu formele genurilor literare, pentru a afla o echivalență sugestivă, așa cum el însuși  încearcă ,am spune că romanul ,,Despre singuratate ” este o comedie umană a unui solitar exilat într-o lume aflată în perpetuă degradare .Sau ,poate, un reportaj în reînviata memorie pe care o slujește cu habotnicia unui edecar ce se trage pe sine către izbăvirea de singurătate.

Polimorf și viu, acest roman este o apariție remarcabilă într-o formulă inedită și, fără îndoială, o carte ce trebuie continuată pentru că e predestinată a fi fără sfârșit.