Cornel Nistorescu: România se scarpină la avioane, scut antirachetă şi Roşia Montană

 

3-nistorescu[1]Probabil că marţi dimineaţa n-aţi descins pe Calea Victoriei! Aţi fi văzut nenumăraţi români cum se scărpinau la ceafă şi cum, cu gura căscată, treceau de parcă veneau. Se semna acordul cu 2%.

Umblau hăbăuci, scăldaţi de un zâmbet inexplicabil. Aproape sigur era vorba de sentimentul că ţara lor încearcă să schimbe calimera. Flecarii şi agitaţii lor politicieni se purtau ca intraţi în săptămâna neagră. Mai că se întreceau în bezele şi în complimente. Toţi sunt de acord ca în următorii 10 ani ţara lor atât de jecmănită (tot de dânşii) să aloce minimum 2% din PIB pentru dotarea armatei. O fericire de necrezut şi o unitate de nezdruncinat par să-i fi lovit pe toţi cei care, cu câteva ore în urmă, au dat fuga la Cotroceni să semneze un mare acord politic. I-am şi văzut în saloanele de casă de cultură sindicalistă ale Palatului Cotroceni pe Cătălin Predoiu, pe Anca Boagiu, pe marea poamă liberală Andrei Chiliman (plecat de la liberali pentru a se trezi tot în PNL), pe Alina Gorghiu şi pe panglicarul de Marian Petrache stând drepţi în faţa noului comandant şi protector al armatei române. Lipseau doar Thiess, Vlad Moisescu şi Vasile Blaga (omul nu s-o fi trezit încă) pentru a putea zice că, iată, avem noul şi marele PNL în carne şi oase şi el este viitorul nostru şi certitudinea că armata română va avea mai mulţi bani decât victime.

Distribuie prietenilor

Acei oameni scărpinaţi de pe Calea Victoriei tremurau de mirare şi de derută. PNL-ul, noua cioară politică vopsită de Klaus Iohannis, se înclina solemn în faţa cheltuielilor pentru armată. Garantează cheltuiala şi confirmă iniţiativa preşedintelui, fără să întrebe nimic, fără să cârtească. Un soi de clasă politică repetentă dintr-”Un pedagog de şcoală nouă”. Muzică, nu-i aşa, da, să trăiţi, dom’ preşedinte, semnătură, bătut din călcâie, acţiune bifată, pupături, la revedere!

La urma urmelor, ce lipseşte din România? Pâinea, banii, căldura, hainele şi salariile? Sau alţi conducători? Nici vorbă! Şi ei visează la investiţii în tehnologie militară, ar zice strategii de la PSD, PNL şi de la Palatul Cotroceni. Românii abia au aşteptat ca Iohannis să se instaleze la Cotroceni pentru a bate în cuie şi noile alocări de fonduri pentru armată! De Anul Nou, ţăranii au şi strigat în gura mare pe prispe şi pe uliţe, rachete, rachete şi avioane multirol. Din păcate, un acord asupra a 2% din PIB a mai fost încheiat şi în 2013, dar n-a ieşit mare lucru pentru că pe fundul sacului n-au mai rămas bani. Şi s-ar putea ca situaţia să se repete şi de data aceasta, cu toate acordurile semnate pe sunete de trombon.

Şi totuşi, cum se face că anul politic 2015 adebutat cu un asemenea acord trăsnit, pe seama alocării de bani pentru armată? Nu pentru drumuri, nu pe anticorupţie sau pe combaterea navetismului în politică. Nici vorbă! S-au aşezat prea bine sarmalele în politicienii din fruntea partidelor ca să nu reînceapă direct cu înarmarea! De-aia n-au reuşit să scoată decât un ”da” prelung, semănând mai degrabă cu celebrul strigăt de măgar însingurat. De ce a debutat mandatul Klaus Iohannis cu o asemenea iniţiativă neaşteptată? Cât o fi fost primarul Sibiului o fi visat zi şi noapte la avioanele multirol şi la rachetele lui Hermann Oberth? În biroul său de primar s-o fi tot gândit la un arsenal de luptă şi, instalat la Cotroceni, s-a grăbit să-şi împlinească dorinţa? Sau prietenii cu care a făcut Revelionul pe lângă Cisnădie i-or fi dat ghes şi, la desert, i-au zis, ia şi tu nişte avioane şi bagă nişte bani în rachete!?

Mărturisesc că mă aşteptam ca mandatul Iohannis să înceapă cu o intensificare a campaniei anti-corupţie. Şi cu fapte menite să curme vechiul fel de a face politică în România. Dosarele din noiembrie şi decembrie cereau continuări mai vârtoase în 2015. Nu de alta, dar dosarele Microsoft, EADS, Restituiri, ALRO şi multe altele impuneau celeritate, nu moşmondeli. Sau toate acestea au fost suficiente numai pentru a pregăti victoria lui Klaus Iohannis în alegeri iar acum, adio, le tot lingem coperţile şi le învârtim până uităm şi adormim liniştiţi?

Erau alocările pe termen lung pentru armată atât de imperios necesare pentru primele săptămâni ale lui Klaus Iohannis? Şi cum şi-a dat preşedintele seama de o asemenea prioritate? A aflat la instalarea noului şef al Marelui Stat Major? Era pasionat încă de la Sibiu de carenţele de dotare ale armatei? Sau a visat? M-am tot zbătut să găsesc o explicaţie. Am ajuns la situaţia de a-mi imagina că, în vacanţa sa la Miami, Klaus Iohannis a fost la prieteni strategici, nu la prieteni de familie. Această intrare bruscă în acordul politic cu 2% pentru armată mă pune pe gânduri. Şi, în egală măsură, mă contrariază. De ce partidele n-au zis nici mâc? Ba ”generalul, de justiţie” Gabriel Oprea a zis că el cere urgentarea, adică aplicarea încă din 2016, plus înregistrarea tuturor şi a tot ce mişcă, inclusiv a câinilor care latră şi a poliţiştilor care strănută. Ştiu reprezentanţii non-figuranţi ai partidelor ce înseamnă 2% pe zece ani? Pentru avioane multirol, pentru rachete, ba un cârcotaş de profesie zice că în banii ăştia intră şi plata pentru scutul antirachetă. Adică nu suportăm doar drumul de acces şi facilităţile, cumpărăm şi aparatele. Plus avioanele F-16, aflate deja în România. Cu alte cuvinte, rapiditatea cu care Klaus Iohannis a încheiat acest acord seamănă mai degrabă cu o dovadă grăbită de fidelitate. Adică România, după bâlbele şi neputinţele din mandatele lui Traian Băsescu, dă acum în mare grabă un semn de seriozitate într-un parteneriat în care, pe lângă avioane şi rachete, scuturi şi Dumnezeu mai ştie ce, mai dă undă verde şi la Roşia Montană şi la gazele de şist (acestea urmând să fie contribuţia aripii socialiste din politica românească). Cu alte cuvinte, graba cu care partidele şi Iohannis semnează acordul (cu onoruri, fanfară şi parfum de unitate mobilizată) nu-i nepărat o linie politică Iohannis, cât mai degrabă un fluturat de batistă la sosirea pe aeroport a doamnei Nuland şi o promisiune că, de data aceasta, noi ne ţinem de cuvânt.

N-am înţeles nici de la partide (de bună seamă nu mă aşteptam să aflu nimic de la figuranţii Boagiu, Chiliman, Petrache şi Predoiu), dar de la Klaus Iohannis mă aşteptam la o explicaţie. Adică să aflăm ce primim la schimb. Cu ce ne alegem după atâta cheltuială? În afară de faptul că ocupăm cea mai avansată poziţie faţă de Rusia!? Asta o ştim de la Strabon şi de la bunici, iar eu am aflat-o de la tata, ajuns până la Cotul Donului. Mă aşteptam să nu se grăbească precum o fată de măritat şi să ne spună şi nouă dacă primim liber la vizele de SUA (pentru că nu cred să fi negociat ceva), dacă scăpăm de blocajele pentru Schengen, dacă marii investitori europeni sunt dispuşi să renegocieze redevenţele cu care ne scot ochii. Sau ceva, acolo, ca pentru un văr uitat pe lângă gurile Dunării!

Vedeţi de ce, în vreme ce radiourile transmiteau semnarea protocolului de la Cotroceni, bucureştenii de pe Calea Victoriei se scărpinau după ceafă şi simţeau cum între urechi le bubuie tot felul de întrebări fără răspuns.

(cometariu publicat de cotidianul.ro)